Trebuie să mai ies din casă, să văd oameni”, spunea o prietenă cu câţiva ani înainte de pandemie, despre decizia sa de a alege să lucreze într-o corporaţie în loc de a-şi păstra statutul de consultant; nivelul veniturilor sau beneficiile rolului de angajat nu au jucat niciun rol în această decizie. Nevoia de socializare, de interacţiune este profund umană şi cu siguranţă multe lucruri pot fi rezolvate rapid şi facil prin simpla prezenţă fizică.

Dar lucrurile s-au complicat foarte mult în ultimii ani. Munca remote este considerată de mulţi angajaţi un drept, un beneficiu. Pentru alţii, este singura soluţie. Iar companiile şi angajaţii deopotrivă au constatat că munca se poate desfăşura condiţii mai profitabile – şi pentru unii şi pentru alţii – de la distanţă.

În plus, nu este nicio garanţie că aducerea sub acelaşi acoperiş a angajaţilor este mai eficientă, pentru că modificările de comportament sunt profunde, iar reînchegarea echipelor (acolo unde este necesară) nu ţine doar de proximitatea fizică. După pandemie, sistemul de relaţionare a rămas sub presiune, iar migrarea spre interacţiuni virtuale şi muncă remote a crescut riscul de deconectare; Gallup raportează că unu din cinci angajaţi se simte singur la muncă, iar Organizaţia Mondială a Sănătăţii estimează că una din şase persoane este afectată de singurătate.

Chiar dacă munca remote a optimizat concentrarea, relaţiile dintre colegi au avut de suferit. Micile conversaţi, mimica, experienţe comune construiesc, de-a lungul timpului, o relaţie care joacă un rol important în ceea ce priveşte încrederea acordată altcuiva. Cuvintele vorbite au altă valenţă faţă de cele din mesaje scrise. Pe de altă parte, într-un webinar MillerKnoll Insight Series, socioloaga Caitlin Begg (2025) argumentează că relaţiile la muncă se construiesc prin interacţiuni cotidiene consistente, nu prin checkinuri ceremoniale. Şi, adeseori, în prezent, între colegii forţaţi să se întoarcă la birou interacţiunile se rezumă la cele protocolare, de faţadă.

Din perspectiva angajaţilor, drumul până la birou şi timpul petrecut la muncă într-un spaţiu impersonal merită efortul doar dacă aceste locuri le aduc valoare socială şi cognitivă greu de replicat acasă sau în alte spaţii, chiar neutre. Pe de altă parte, este evident şi faptul că pentru unii preferinţa de a merge la biroul se leagă clar de eficienţă, neavând de jonglat cu distrageri specifice spaţiului de locuit. Este mult mai simplu să se concentreze la şedinţe când nu au de gestionat copii sau alţi membri ai familiei, de pildă. Iar cum copii nu pot fi „puşi pe hold” în timpul orelor de muncă, soluţiile pentru „externalizarea” acestor griji (de pildă pre/after-school, transport spre/de la grădiniţă sau şcoală etc.) implică, de cele mai multe ori, costuri.

Există tot soiul de programe şi metode de constrângere pe care companiile le pun în practică pentru a creşte prezenţa fizică la birou. Dar pesemne lucrurile nu vor mai fi niciodată la fel ca, să spunem, înainte de pandemie. Cartelele de pontaj pot arăta timpul fizic petrecut de o persoană în locul X, dar nicidecum nu sunt dovada implicării, eficienţei, relaţionării cel puţin decente cu colegii. Astfel, pentru companiile care mizează pe programe prin care să forţeze întoarcerea angajaţilor în birouri, decizia se poate dovedi o sabie cu două tăişuri. Este posibil ca pentru unii dintre ei prezenţa fizică să nu fie doar o constrângere, ci chiar o situaţie imposibilă. Ce le rămâne de făcut în această situaţie? Sigur, piaţa muncii este acum favorabilă companiilor, după o lungă perioadă de timp în care balanţa a înclinat înspre angajaţi. Dar chiar dacă la poartă sunt „alţii 100 care să vrea să se angajeze”, este oare măcar unul care poate livra la fel de repede şi bine ca şi acela care este pe picior de plecare?    

Sondajul derulat săptămâna trecută pe platformele de LinkedIn ale BUSINESS Magazin şi ZF investighează care sunt factorii ce contează cel mai mult pentru angajaţii care merg la birou. Colegii contează mai mult decât regulile.

Ioana Mihai-Andrei este redactor-şef, Business Magazin