Mă aliniez însă la obiceiul aproape general de a conversa despre proces şi despre instrumentele care îl însoţesc. Cu diferenţa că încerc să mă refer la consumatori spunându-le „oameni„ – e un cuvânt pe care adresarea profesională aproape că îl exclude, dar judecata emoţională care însoţeşte elaborarea mesajelor în campanii are, în fapt, de-a face cu felul în care oamenii (fie ei consumatori atunci când ajung la raft) vibrează la promisiunile brandurilor către ei.

Cu vreo două decenii în urmă aveam câteva luni la dispoziţie pentru elaborarea unei campanii publicitare. Agenţiile însoţeau atent toţi paşii deciziilor de marketing pentru justa şi aprofundata analiză. Petreceam săptămâni în evaluări sociologice, testam fiecare slogan, ambalaje şi denumiri ale produselor noi. Între momentul scenariului pentru spotul TV (eroul campaniei în ultimele 5-6 decenii) şi întâlnirea de preproducţie se scurgeau săptămâni destinate reglajelor fine. Filmam mai apoi pe îndelete, petreceam zile multe în postproducţie şi pentru efecte speciale.

Agenţiile de media ponderau între investiţia radio-televizată, consumul de presă şi expunerea în mediul stradal. Agenţiile de relaţii publice gestionau monologul către jurnalişti (mai stiţi instrumentul acela passé numit „comunicat de presă„?) şi adăugau câteva evenimente subtil destinate unor publicuri specializate. Existau la început, preluate din modelul agenţiilor multinaţionale, agenţii full-service, în care „accounţii„ erau specializaţi în managementul relaţiei cu clienţii şi nimic altceva, în spatele lor erau designeri şi copywriteri, planneri, strategi, regizori, producători, fiecare contribuind cu propriile competenţe la articularea unui efort integrat de comunicare. Iar eroul campaniei publicitare era mereu produsul promovat, brandul şi atributele lui de valoare erau „vedeta„ fiecărei campanii.

E prea colorată tranziţia către astăzi ca s-o evoc detaliat, dar suntem cu toţii de acord că peisajul arată complet diferit.

Astăzi avem în România mai mult de 7 milioane de „jurnalişti/reporteri„ sau chiar „broadcasteri„, căci fiecare deţinător de cont în reţele sociale poate difuza opinii, analize, fotografii, mesaje sau filmuleţe conforme cu propriul interes sau discernământ. Segmentarea între ceea ce era „campanie adresată consumatorilor„ şi „campanie destinată jurnaliştilor/publicului specializat„ a apus cu mai mulţi ani în urmă. Nu mai există aşadar diferenţierea profesională între rolul agenţiilor de publicitate şi cel al agenţiilor de relaţii publice.

În plus, acestora li s-au adăugat agenţiile de digital care se întâmplă să includă doi-trei oameni entuziaşti, ireverenţioşi cu rutina arhaică a procesului şi care sunt la acelaşi moment accounţi, copywriteri, planneri, producători şi regizori ai unor virale care suscită mai mult interes decât campanii elaborate cu vechea metodologie, în agenţii care se încăpăţânează să rămână clasice. Aceste companii de digital, deseori „one man show„ sau, oricum, „few people show„, au acumulat cota de piaţă preluată şi de la agenţii de media, şi de la agenţii clasice de creaţie sau PR.

Şi pentru că industria n-a ştiut unde să le aşeze în panelul de competitori le-a socotit multă vreme „haiduci profesionali„ care vor fi asimilaţi vechiului proces. N-au fost! Sunt astăzi parte din echipele agenţiilor „clasice„ şi mai au foarte puţin până când vor deveni dirijorii unor orchestre altfel aşezate şi care interpretează partitura comunicării în cu totul altă cheie. E drept că există şi funcţionează încă agenţiile robuste cu tradiţia de a se numi agenţii de creaţie, agenţii de media, agenţii de public relations, iar asta se întâmplă pentru că structuri masive ale unor companii multinaţionale cotate la bursă se reinventează greu şi fac paşi precauţi către transformare.

Dar realitatea din teren este aceea că agenţiile din felurite discipline au aceeaşi unică preocupare: comunicarea. Aceasta nu mai are reţete prestabilite pentru proces şi specializări desuete, iar procesul nu mai are răbdare să se intituleze diferit şi glamorous pe cărţile de vizită.