În 2025, ideea de carieră nu mai înseamnă ce însemna acum mulţi ani pentru părinţii sau bunicii noştri. Pentru generaţiile anterioare, a avea un loc de muncă stabil, cu un salariu decent, era o formă de reuşită. Era dovada că ai reuşit să „te aşezi”. În schimb, pentru noi, generaţia Z, cariera a devenit un spaţiu de „finding yourself”, de validare, de „aliniere” cu valorile proprii şi de găsire a fericirii. Fericirea, până nu de mult un deziderat uman vag şi subiectiv, s-a metamorfozat într-un criteriu de alegere profesională. Tinerii nu mai vor doar să muncească. Vor ca munca lor să le reflecte identitatea, să le susţină valorile, să aibă sens şi, de preferat, să schimbe şi lumea. Too much to ask? Dar tocmai această aspiraţie devine sursă de stres şi nemulţumire profundă. Pentru că, în realitate, cele mai multe joburi nu ne oferă nici împlinire personală, nici stabilitate, nici sens. Doar efort şi facturi de plătit.

Promisiunea „Fă ceea ce îţi place şi nu vei munci nicio zi în viaţa ta” s-a transformat într-o capcană motivaţională. Sub influenţa culturii self-help, a influencerilor de dezvoltare personală şi a capitalismului de tip Silicon Valley, noi am crescut cu ideea că fericirea nu este doar posibilă, ci necesară în muncă.

Ideea unei cariere „pline de pasiune” a înlocuit modelul pragmatic, iar orice semn de plictiseală, efort sau disconfort e perceput ca un semnal de alarmă că „nu e jobul potrivit”. Dacă nu te trezeşti dimineaţa cu entuziasm, înseamnă că e timpul să te reinventezi. Aşa se naşte presiunea continuă de a căuta jobul ideal, rolul ideal, compania ideală — într-un context al pieţei muncii care nu este nici pe departe ideal.

Contrar aşteptărilor, această căutare a fericirii profesionale nu duce mereu la descoperire de sine, ci adesea la anxietate şi burnout. Tinerii de astăzi schimbă joburile tot mai des - nu doar din cauza condiţiilor de muncă, ci şi dintr-un sentiment persistent că „încă nu au găsit ce li se potriveşte”. Piaţa muncii devine astfel un teren instabil, unde loialitatea faţă de angajator e înlocuită de o loialitate faţă de sine — dar una tensionată, fragilă şi mereu nemulţumită. Fiecare decizie profesională devine o decizie existenţială. Fiecare CV devine o declaraţie de identitate. Iar acest nivel de presiune este, paradoxal, incompatibil cu liniştea interioară pe care tinerii o caută.

În mod ironic, generaţia Z este acuzată că „nu vrea să muncească” sau că „nu rezistă la stres”, deşi este una dintre cele mai educate, conectate şi flexibile generaţii. Mulţi tineri sunt dispuşi să înveţe, să se reinventeze, să îşi asume riscuri. Dar nu mai acceptă ideea că munca ar trebui să fie în mod intrinsec un sacrificiu zilnic. Refuzul lor de a accepta joburi toxice sau prost plătite este adesea interpretat ca lene, când de fapt e o reacţie la o realitate economică instabilă şi un sistem care cere mult, dar oferă puţin. Când salariile nu acoperă costurile de trai, când beneficiile lipsesc, când munca remote s-a transformat într-o izolare cronică, iar burnoutul este norma, cerinţa de a mai fi şi „fericit” devine absurdă.

Povara fericirii în carieră este, în esenţă, o formă nouă de presiune sistemică. Pe lângă obiectivele de performanţă, indicatorii de productivitate şi termenele-limită, tinerii trebuie să bifeze şi starea de bine. Nu e suficient să fii competent. Trebuie să fii pasionat. Nu e suficient să execuţi. Trebuie să visezi. Nu e suficient să îţi faci treaba. Trebuie să o faci cu entuziasm şi zâmbetul pe buze. Astfel, emoţiile devin o cerinţă de performanţă. Nefericirea la locul de muncă nu mai e o consecinţă a stresului sau a suprasolicitării, ci un eşec personal.

Algoritmii social media nu ajută deloc. Instagram, TikTok, YouTube abundă în conţinut care glorifică antreprenoriatul, nomazii digitali, work-life balance-ul perfect şi carierele creative. Tinerii sunt bombardaţi cu poveşti de succes care par spontane şi organice: oameni care au renunţat la corporaţie ca să-şi urmeze visul, freelanceri care lucrează de pe plaje exotice, creatori de conţinut care fac bani doar din „a fi ei înşişi”. În acest peisaj, realitatea unui job de birou de 9-17, cu taskuri repetitive, şedinţe sterile şi salarii modeste dintr-o corporaţie oarecare, pare nu doar plictisitoare, ci inacceptabilă. Se instalează ideea că viaţa ta profesională trebuie să semene cu un vlog bine editat.

În mod obiectiv, nu toată lumea poate — sau ar trebui — să transforme munca într-un spaţiu de „autoactualizare”. Unele joburi sunt tranzitorii, altele sunt pur şi simplu surse de venit. Nu orice pasiune poate deveni profesie. Nu orice vis se monetizează. Dar a spune aceste lucruri în 2025 sună aproape jignitor, într-un climat dominat de discursuri inspiraţionale pe TikTok. Fericirea a devenit nu doar un drept, ci o obligaţie.

Mulţi tineri încep să sară de la un proiect la altul, din dorinţa de a găsi acel „ceva” care să le aprindă pasiunea. Rezultatul? Lipsa de rădăcini, fragmentare profesională, CV-uri care par incoerente şi un sentiment generalizat de „niciunde nu e bine”. Psihologic, apare fenomenul numit „paradoxul alegerii” — cu cât avem mai multe opţiuni, cu atât suntem mai puţin satisfăcuţi. Într-o lume în care poţi fi orice, să alegi un drum devine aproape paralizant. Şi orice alegere pare insuficientă.

Avem nevoie de o reevaluare a modului în care privim cariera. Fericirea nu trebuie să fie o stare continuă, ci poate fi o combinaţie de stabilitate, autonomie şi recunoaştere. Uneori, e suficient ca un job să nu te epuizeze. Alteori, e în regulă ca munca să fie doar o parte a vieţii, nu centrul ei. Mai ales într-o societate în care timpul liber, relaţiile sociale şi sănătatea mintală devin resurse tot mai rare.   

Oana Ioniţă este Social media manager BUSINESS Magazin, Ziarul Financiar, După Afaceri Premium