Am citit recent câteva articole care susţin că 2026 ar putea fi „anul în care revenim la analog”. La prima vedere, ideea pare mai degrabă o formulă catchy decât o predicţie serioasă: într-o lume dominată de inteligenţă artificială, automatizare şi ecrane omniprezente, să vorbim despre o revenire la analog sună aproape romantic. Şi totuşi, nu poţi să nu observi în jurul tău un anumit comportament care ne împinge către acest trend.

E clar că nu ne baricadăm departe de tehnologie. Nu ne întoarcem la telefoane fixe, hărţi de hârtie sau faxuri. În schimb, pare să fie vorba despre altceva: o oboseală acumulată, o nevoie tot mai clară de a recâştiga controlul asupra atenţiei noastre, a timpului şi prezenţei într-o lume care a devenit, poate prea repede, permanent „on” – acasă, la job, în vacanţe.

Ani la rând, am vorbit despre digitalizare ca despre o promisiune: mai multă eficienţă, mai multă conectivitate, mai mult acces. Şi, în mare parte, promisiunea s-a împlinit. Muncim mai rapid, comunicăm instantaneu, avem informaţia la un click distanţă. Dar, odată cu aceste beneficii, a apărut şi un cost pe care abia acum începem să-l cuantificăm: fragmentarea atenţiei, senzaţia de suprasolicitare, dificultatea de a fi cu adevărat prezenţi.

Am obosit să auzim sunetul notificărilor, să vedem feedurile care nu se mai termină niciodată, aplicaţiile care concurează agresiv pentru atenţie. Suntem obosiţi de ideea că orice moment liber trebuie „optimizat”, documentat sau distribuit.

În jurul meu, observ din ce în ce mai multe alegeri care par, la prima vedere, minore, dar care arată că ne dorim să fim cât mai offline posibil. Oameni care îşi cumpără din nou agende pe hârtie şi renunţă la aplicaţiile de task management. Colegi care preferă să-şi noteze ideile într-un carnet, nu într-un document din cloud. Prieteni care îşi dezactivează notificările sau îşi şterg aplicaţii de social media „doar pentru o perioadă”, care se transformă, uneori, în luni întregi.

Revin obiecte considerate, până nu de mult, depăşite: aparate foto pe film, discuri de vinil, ceasuri clasice. Librăriile şi cafenelele care promovează lectura offline devin spaţii de refugiu, nu doar de consum cultural. Chiar şi în companii se discută tot mai des despre „deep work”, întâlniri fără laptopuri sau zile fără calluri.

Paradoxal, explozia inteligenţei artificiale a contribuit la această dorinţă de repliere. AI-ul promite să ne facă viaţa mai uşoară, mai eficientă, mai productivă. Dar, în acelaşi timp, a amplificat sentimentul de alienare pentru mulţi oameni. Vedem deja reacţii la conţinutul generat automat, la texte, imagini şi videoclipuri care seamănă tot mai mult între ele. În acest context, lucrurile imperfecte, fizice capătă o valoare nouă.

Este puţin probabil ca 2026 să marcheze o ruptură spectaculoasă. Mai degrabă, avem şansa să asistăm la o corecţie de traiectorie. După ani de accelerare digitală, începe o etapă de ajustare.

Când vorbim despre trendul „2026 – the year we go analog”, vorbim, de fapt, despre un simbol. Un moment în care o masă de oameni începe să pună aceleaşi întrebări: cât din tehnologie ne ajută cu adevărat şi cât ne consumă? Unde tragem linia? Ce vrem să protejăm?

Poate că 2026 ar putea fi anul în care această reechilibrare devine mainstream, acceptată, discutată deschis. Anul în care nu mai trebuie să justifici de ce vrei să fii offline din când în când.    

Oana Ioniţă este Social Media Manager, BUSINESS Magazin, Ziarul Financiar, DAPremium