Javier Milei este ştiutor de carte, este de departe, primul lucru care îţi sare în ochi când începi să citeşti această carte. La vârsta de 11 ani decide să studieze economia, iar la vârsta de 18 ani se înscrie la Universitatea Belgrano pentru a studia economia. Mai face un masterat în teorie economică la IDES(Instituto de Desarrollo Economico y Social).

Imediat începe să lucreze ca asistent la Universidad de Buebos Aires şi Universidad Argentina de la Empresa  unde predă materiile: microeconomie, macroeconomie, teoria creşterii, teorie monetar şi finanţe. Urmează  apoi un nou masterat la Universidad  Torcouta di Tella, unde aprofundează studiul economiei. Este autor de cărţi şi articole care tratează problemele economice. ”Cititul şi studiul economiei îl fac fericit, sunt aproape obsesia lui” ne spune autorul cărţii.

Ca orientare economică este adeptul ”Şcolii austriece”, fiind preocupat de studiul operelor lui Ludwig von Mises, Murray Rothbard, Friederich Hayek, Carl Menger, Huerta de Soto. Ţine prelegeri despre economie cu titlul: ”Libres para aprender”- Liberi să învăţăm.   Şi-a numit câinii săi, Conan, Murray, Milton, Robert şi Lucas  ultimii patru după numele economiştilor Murray Rothbard, Milton Friedman şi Robert Lucas.

”Nu sunt bani!”(No hay plata!)  a fost primul lui anunţ la investire, afirmând că statul dacă nu are un ban, nu-l va cheltui. Mulţimea l-a aplaudat pentru acest slogan. A precizat că statul va funcţiona fără deficit, fără tipăriri de bani, fără creşteri de taxe. A redus cheltuielile statului cu echivalentul a 6% din PIB, în primul an de mandat. Inflaţia s-a prăbuşit de la vârful ei de 289%  la 32% pe an. A reuşit toate acestea prin introducerea unor reforme radicale. Este promotorul unei idei care pare extravagantă: interzicerea prin lege a deficitului bugetar.

Când vorbeşte de clasa politică foloseşte conceptul de ”castă”, aceasta doreşte  să-şi păstreze status quo-ul reprezentat prin enormele privilegii şi ”poate trăi bine cu modelul actual”. Clasa politică trăieşte pe cheltuiala cetăţenilor. Şi da, ”sunt periculos”, spune el, ”periculos pentru clasa politică”. Casta politică a încercat să-i blocheze toate legile la începutul mandatului.

Javier Milei şi-a ţinut promisiunea şi organizează lunar, pe internet, o tombolă cu indemnizaţia sa  de parlamentar, la care participă circa  două milioane de parlamentari. ”Nu vrea banii contribuabililor, nu vrea să fie un parazit”.

În campania electorală s-a folosit metaforic de o drujbă, simulând că este nevoie  de tăierea statului obez. Este alergic la menţinerea privilegiilor şi a sinecurilor.

Îşi  administrează singur  contul de pe platforma X, preferă să comunice cu oamenii direct prin reţelele sociale, ocolind mas-media  controlată de establishment. A ajuns direct la publicul său prin intermediul reţelelor sociale. Preferă să spună adevăruri incomode, nu minciuni confortabile. Amabilitatea lui nu este artificială, iar onestitatea este copleşitoare ne spune Philipp Bagus.

Despre statul asistenţial  spune că  promovează un sentimental  al îndreptăţirii. Acolo unde există o nevoie, apare o cerere pentru satisfacerea acestei nevoi. ”Justiţia socială înseamnă a fura un lucru de la o persoană pentru a-l da altei persoane” ne spune Milei.

Când vorbeşte de populism dă exemplul politicienilor care fac declaraţii pentru a fi aleşi de popor, pentru a obţine voturi cât mai multe.

Javier Milei sintetizează valorile unei economii de piaţă prin: bucuria muncii, diligenţa, vocaţia, câştigurile, economisirea, raţiunea şi caritatea. Totodată este şi adeptul economiilor de scară întrucât  acestea sunt metode de producţie care reduc costurile de producţie.

Pericolul ”spiralei tăcerii” din societate este comparat de Milei cu răspândirea  unui monopol în cadrul opiniei publice prin teama de izolare.  Teama de a fi izolat social şi de a fi respins de societate îl determină pe om să tacă, şi să nu-şi mai exprime propriul punct de vedere. Spirala tăcerii se intensifică până când opinia tace, iar  cei care exprimă o opinie majoritară devin mai vocali.

În capitolul ”Războiul cultural”  ne explică despre  faptul că ideile mai bune, ideile libertăţii trebuie apărate peste tot: în cultură, educaţie, mass-media, inclusiv în politică. Milei a  condus războiul cultural la toate nivelurile, cu prelegeri, discursuri, interviuri, dezbateri, articole de ziar, cărţi, concerte rock. El vede în cultură o modalitate de a aduce schimbări în societate.

Un fapt este evident, nu tot ce a făcut Milei în Argentina poate fi replicat în orice ţară. Sau nu tot ce a făcut  el este demn de imitat. Dar ce a  dat rezultate foarte bune acolo poate fi analizat şi abia după aceea testat dacă este aplicabil şi la noi.

Închei cu un citat din Jesus Huerta de Soto, economist spaniol membru al Şcolii austriece,  din ultimul capitol al cărţii prin care acesta aduce un elogiu lui Javier Milei:” Şi la fel cum niciun  medic nu ar trebui să îşi exercite profesia fără să stăpânească medicina, niciun lider politic, parlamentar, ambasador sau înalt funcţionar al vreunui minister nu ar trebui să fie autorizat să îşi desfăşoare activitatea fără să cunoască mai întâi teoria de bază a economiei, libertăţii şi eticii predată de Şcoala austriacă”.