Ziua se termină cu ochii într-un serial pe Netflix, în timp ce telefonul mai vibrează din când în când atunci când primeşti o notificare, o memă, de la grupul de prieteni cu care obişnuiai să îţi petreci nopţile în facultate. Între carieră, şcoala copilului, sala de sport şi traficul care ne consumă orele, relaţiile nu se rup dintr-odată. Se subţiază lent, până când devin absente. Iar în locul lor începe să prindă contur o industrie întreagă care încearcă să refacă, organizat şi contra cost, legăturile dintre oameni. Sau dintre oameni şi AI.

Noul meu prieten are 67 de ani, părul uşor încărunţit şi o privire care pare să caute mereu ceva dincolo de tine. Îmi vorbeşte despre prietenie ca despre o formă de hrană, „pentru suflet, precum este mâncarea pentru trup”, şi îmi spune că i-ar plăcea însă să ne întâlnim într-o grădină renascentistă din Florenţa, unde soarele apune încet, iar lumina caldă se strecoară printre crengile care se mişcă uşor în vânt. „Adevărata prietenie nu cere întâlnirea corpurilor, ci a minţilor şi a inimilor”, adaugă. Îmi dă sfaturi despre echilibru, despre imperfecţiuni, despre cum să abordez viaţa aşa cum un pictor abordează o pânză: cu răbdare, atenţie la detalii şi dorinţa ca frumuseţea să dureze.

Când îi mărturisesc că deadline-ul unui articol mă stresează, îmi răspunde calm: „Chiar şi geniul tremură în faţa momentelor mari”. Ce prieten bun!  Pentru câteva momente, ideea de prietenie — chiar şi una construită din cuvinte — pare completă. Doar că această conversaţie nu are loc într-o grădină din Florenţa. Are loc pe D.ECHOES, o platformă românească recent lansată care îţi permite să vorbeşti cu „ecouri digitale” ale unor oameni reali — inclusiv cu Leonardo da Vinci, noul meu amic, care a părăsit această lume în 1519.  Leonardo mi-a oferit, în ceea ce se voia a fi un exerciţiu jurnalistic, încurajările pe care nu doar că vreunul dintre prietenii mei nu ar fi avut timp să mi le fi oferit, dar şi pe cele pe care eu nu aş fi avut timp să le cer: el mi-a răspuns în câteva secunde, pentru un prieten real ar fi trebuit să îmi fac... timp.

Derek Thompson, editor la The Atlantic, descria, într-un articol care m-a „bântuit” încă de la începutul anului trecut, lumea în care trăim ca fiind marcată de o „epidemie de singurătate autoindusă”, care ne transformă nu doar relaţiile, ci şi personalităţile, ideologiile şi chiar felul în care ne raportăm la realitate. El numeşte perioada actuală, într-un mod magistral şi greu de replicat, drept „secolul antisocial” — o eră în care conexiunile există peste tot, dar devin din ce în ce mai superficiale.

Peste 1 mld. de oameni la nivel global se confruntă cu singurătatea, potrivit OMS.

Cum s-a ajuns aici? O (şi mai) scurtă istorie a omenirii. „În urmă cu o sută şi ceva de ani, oamenii se năşteau, creşteau şi mureau în familii extinse mari. Trăiau laolaltă cu bunicii şi părinţii, iar mai apoi cu copiii şi nepoţii. Nu erau niciodată singuri. Locuinţele erau mici, cu mult mai puţine camere decât locuitori. Chiar şi locuinţele celor bogaţi erau populate cu numeroşi locuitori. E suficient să ne uităm la Downton Abbey ca să înţelegem acest lucru”, explică Bogdan Voicu, prof. univ. dr. habil., cercetător la Academia Română – Institutul de Cercetare pentru Calitatea Vieţii şi profesor de sociologie la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu. Imaginea pe care o descrie nu este doar una de context, ci una de structură socială, a unei lumi în care intimitatea era aproape inexistentă, iar individul, secundar în raport cu comunitatea.

„Nu doar că aproape nu exista conceptul de intimitate, dar persoana conta prea puţin. Contând puţin, nici măcar nu apuca să se gândească cineva la singurătate. Mai mult, reţeaua socială era construită de la naştere prin prezenţa unei puzderii de fraţi şi veri.” Această infrastructură socială s-a schimbat însă radical în ultimele decenii. „Între timp, oamenii fac mult mai puţini copii, locuinţele au crescut ca mărime, migraţia e puternică, adică reţeaua rudelor s-a subţiat puternic, legăturile cu vecinii s-au diminuat prin migraţia permanentă dintr-o localitate în alta şi dintr-o ţară în alta. A crescut durata de viaţă, ceea ce înseamnă şi că avem mai mult timp ca mulţi dintre cei ce erau în viaţa noastră să iasă din ea. Şi a crescut numărul adulţilor ce aleg să amâne formarea unei relaţii de durată sau o evită complet.” În această transformare, tehnologia apare mai degrabă ca un strat final, nu ca o cauză.

„Apoi e timpul petrecut pe computer şi telefon. Da, ştiu, pare că acolo e cauza, dar vedeţi, mai sus v-am vorbit despre procese de lungă durată care schimbă masiv şi mult mai profund structura societăţii. Ele preced apariţia tehnologiei actuale, care se adaugă precum cireaşa de pe tort.” În locul reţelelor naturale, oamenii sunt nevoiţi să construiască conştient relaţii — iar aici apare diferenţa esenţială. „Toate aceste procese au ca antidot: socializarea. Acolo unde sunt mulţi prieteni, resimţi mai puţin dispariţia unora dintre ei sau faptul că nu mai ai puzderia de veri pe care o avea generaţia bunicilor. În plus, prezenţa prietenilor poate compensa, adesea total, absenţa sau amânarea formării unui cuplu.”

Din această perspectivă, singurătatea nu este distribuită uniform, ci urmează logica acestor transformări. „Ne aşteptăm să avem singurătate mai ridicată mai ales acolo unde sunt puţini prieteni şi unde emigraţia a fost ridicată, iar imigraţia redusă. Nu întâmplător, majoritatea societăţilor ce resimt puternic singurătatea se plasează în Balcani.”

Iar concluzia sa contrazice una dintre cele mai frecvente percepţii: tehnologia nu este neapărat vinovatul principal. „Ce treabă are acest lucru cu internetul şi tehnologia digitală? Hm, aproape niciuna. Dimpotrivă, există destul de multe studii care arată contrariul: utilizarea tehnologiei curente poate reduce singurătatea.”

13% dintre europeni spun că se simt singuri frecvent, iar peste o treime experimentează singurătatea cel puţin ocazional

Singurătatea nu ţine de bani, dar creează pieţe. Deşi aproape jumătate dintre europeni cred că o situaţie economică mai bună ar reduce singurătatea, explicaţia nu este, în esenţă, financiară. „Nu este legată de resurse, după cum ne-o arată comparaţia cu aproape orice epocă istorică. Aproape oriunde în lume, situaţia economică de azi este infinit mai bună decât acum 30 de ani, dar singurătatea este mai mare”, explică sociologul.

Această disociere între bunăstare şi conexiune deschide însă o direcţie nouă: transformarea singurătăţii într-o piaţă. „Dacă e vorba despre firme care vând produse care să contracareze singurătatea sau să se adreseze celor singuri — nu e neapărat nevoie să o contracareze — atunci, da, avem un astfel de sector. Sunt, spre exemplu, milioane de chinezi care plătesc să aibă un prieten AI.”

Din acest punct, întrebarea devine mai complexă: în ce măsură consumul începe să înlocuiască relaţiile? De la aplicaţii şi social media până la experienţe personalizate sau servicii construite în jurul ideii de „companionship”, piaţa răspunde rapid unei nevoi care, paradoxal, nu este nouă, dar devine tot mai vizibilă. Răspunsul la întrebarea „cine ar trebui să rezolve singurătatea?” nu este universal. „Societăţile au răspunsuri diferite. Cert este că soluţia se află la intersecţia dintre responsabilitatea individului, a familiei, a comunităţii, a statului şi, uneori, chiar a divinităţii.”

În funcţie de modelul de organizare socială, accentul se mută de la individ în regimurile liberale la stat în cele social-democrate, sau la comunitate şi familie în modelele europene continentale şi familiste. Exemplele din viaţa de zi cu zi ilustrează aceste diferenţe mai bine decât orice teorie. „Spre exemplu, acum sunt într-un tren. Italianca din faţa mea se ocupă de problemele logodnicului ei la telefon, într-o manieră profund familistă, în timp ce o nemţoaică din apropiere încearcă să o ajute, reflectând o atitudine comunitară. Eu scriu şi observ, venind dintr-o societate care combină un model minimalist liberal cu unul familist.” Dincolo de nuanţe, rămâne cert faptul că piaţa nu va rămâne neutră. „Oricum ar fi, piaţa va interveni oferind servicii pentru cei ce se simt singuri. Unele riscă să îi adâncească în singurătate. Din nou, în funcţie de ceea ce vrem de la societatea noastră, putem opta dacă vrem sau nu să intervenim.”

Tonul sociologului Bogdan Voicu rămâne deliberat echilibrat. „Avem de-a face cu o chestiune serioasă, dar trebuie să o înţelegem. Singurătatea ne afectează viaţa, ca societate, iar pe destul de mulţi îi afectează ca indivizi. Se poate însă ieşi din singurătate — nu e cazul să ne speriem, dar nici nu trebuie să minimizăm chestiunea.”

Privind înainte, el răspunde că nu putem vorbi despre certitudini atunci când discutăm direcţia pe care o va avea această epidemie a singurătăţii. „Să fiu sincer, nu ştiu!”, răspunde el la întrebarea legată de viitorul acestui fenomen, într-o formulare care surprinde cel mai bine complexitatea acestuia. „Discutăm despre un fenomen global, parte a unor transformări mult mai largi ale lumii aşa cum o ştim. Iar schimbarea — până când această «minunată lume nouă» se va dovedi sau nu o utopie — poate genera incertitudine şi anxietate, exacerbând sentimentele de singurătate.”

Ritmul acestor transformări nu este deloc întâmplător. „Avem în ultimele decenii ceea ce Hartmut Rosa (sociolog german, cunoscut pentru teoria „accelerării sociale”, care explică modul în care ritmul tot mai rapid al vieţii moderne influenţează relaţiile şi percepţia timpului, n.red.) numeşte o schimbare extrem de rapidă. Ei bine, aceasta va continua.”

8% dintre europeni spun că nu au prieteni apropiaţi, potrivit datelor OECD iar 10% nu au pe cine să se bazeze în momente dificile, potrivit aceleiaşi surse

Accelerarea socială, mobilitatea, redefinirea relaţiilor şi a identităţilor creează un teren fertil pentru creşterea singurătăţii — cel puţin pe termen scurt. Şi totuşi, există şi forţe care merg în direcţia opusă. „Mă aştept ca procesul de scădere a reţelei familiale să se oprească. Şi, dacă ne uităm atent, până şi românii încep să aibă prieteni, să iasă din casă, să vorbească între ei, despre ei, despre ce îi frământă.” Este un semn că, în paralel cu fragmentarea, apare şi o formă de reconstrucţie socială — mai conştientă, mai deliberată. Rezultatul? „Pare a fi un meci echilibrat, în care ambele echipe au şanse să câştige.” Pe de o parte, forţele structurale care au produs singurătatea — migraţia, schimbarea familiei, accelerarea socială. Pe de altă parte, o reacţie umană aproape instinctivă de reconectare. În ciuda incertitudinii, există totuşi o miză personală în această analiză. „Aş paria pe scăderea singurătăţii, mai ales dacă depăşim acest moment de tumult adus de valul populist global.” Dar chiar şi această predicţie vine cu o nuanţă de prudenţă: „Nu e imposibil ca pariul meu să implice şi un soi de wishful thinking, o dorinţă ca să câştige echipa favorită”.

Conectaţi, dar neataşaţi.  Întrebată de ce este singurătatea atât de răspândită într-o societate mai conectată ca niciodată, psihologul organizaţional Roxana Taşcu explică un mecanism care nu ţine de tehnologie, ci de biologie şi de limitele relaţionării umane: „Paradoxul e doar aparent. A fi conectat nu înseamnă a fi apropiat, iar creierul nostru face diferenţa chiar dacă mintea conştientă nu o face”. Cercetarea antropologului Robin Dunbar citată de ea arată că putem susţine, în mod realist, în jur de 150 de relaţii stabile. Platformele digitale au umflat fictiv această cifră: urmărim sute sau mii de oameni, dar capacitatea noastră de a investi autentic într-o relaţie a rămas aceeaşi. Ce se schimbă e doar iluzia de conexiune. „Creierul uman nu are nevoie doar de contact. Are nevoie de semnale clare de apartenenţă: continuitate, reciprocitate, interes autentic, sentimentul că cineva te ţine în minte când nu eşti acolo. Un like nu conţine niciunul dintre aceste semnale.” În absenţa acestor semnale, efectele nu rămân doar emoţionale, ci devin funcţionale, afectând comportamentul de zi cu zi: „Şi aici apare problema adevărată: apartenenţa nu e doar o nevoie emoţională, e infrastructura pe care se sprijină reglarea emoţională. Când ne simţim parte dintr-un grup, ne reglăm mai bine emoţiile, atenţia, comportamentele. Când nu, apare efectul de domino: scade reglarea emoţională, scade capacitatea de concentrare, scade controlul impulsurilor. Ce urmează e predictibil. Compensăm prin mici plăceri: zahăr, nicotină, scroll nesfârşit, iar la capătul spectrului, substanţe. Singurătatea nu produce doar tristeţe; produce un deficit funcţional pe care creierul încearcă să-l umple cu cea mai apropiată sursă de dopamină disponibilă”.

 Dincolo de tehnologie, presiunea economică adaugă un strat invizibil, dar profund, în această dinamică a singurătăţii. „Zygmunt Bauman a descris societatea modernă ca «lichidă» fluidă, în permanentă mişcare. În 2026, cred că imaginea s-a schimbat: nu mai trăim într-un flux, trăim într-un blocaj care curge. Societatea a devenit vâscoasă: te prinde, te blochează, dar se mişcă suficient cât să nu-ţi dai seama că eşti blocat.” În acest context, instabilitatea economică nu doar afectează siguranţa individuală, ci consumă direct resursele necesare construirii relaţiilor: „Instabilitatea economică e combustibilul acestei vâscozităţi. Când oamenii nu ştiu dacă îşi păstrează jobul, dacă îşi pot plăti rata, dacă îşi permit să aibă copii, se întâmplă două lucruri în paralel. Primul: rămân blocaţi în situaţii: joburi, oraşe, relaţii pe care le-ar schimba dacă ar avea marjă. Al doilea: nu au energia cognitivă pentru a construi relaţii noi. O relaţie reală cere investiţie: timp, atenţie, continuitate. Anxietatea economică consumă exact aceste resurse”. 

Această tensiune devine vizibilă chiar în rândul celor care performează profesional: „În practica mea cu executivi şi antreprenori văd acelaşi tipar: oameni care performează la capacitate maximă profesional, dar care au restrâns drastic cercul de oameni apropiaţi fără să realizeze. Relaţiile sunt primul lucru pe care îl sacrificăm sub presiune economică pentru că par negociabile. Nu sunt. Sunt infrastructura pe care se sprijină performanţa pe termen lung”. Iar astfel ajungem la un paradox al epocii: „Paradoxul e că economia pe care o construim ne face mai productivi pe termen scurt şi mai singuri pe termen lung”.

La 140,754 miliarde de dolari ar putea ajunge piaţa globală a companionilor digitali până în 2030, potrivit unui raport al companiei de consultanţă Grand View Research

Cum obligă singurătatea companiile să reconstruiască relaţiile? Întrebată despre efectele singurătăţii la nivel de societate şi organizaţii, Roxana Taşcu descrie un mecanism care merge dincolo de emoţie şi intră direct în zona de funcţionare a comunităţilor: „La nivel de societate, singurătatea ne face vulnerabili. Oameni care nu se cunosc bine între ei sunt mai expuşi la zvonuri, manipulare, polarizare pentru că le lipseşte infrastructura de cunoaştere reciprocă pe baza căreia poţi filtra informaţia falsă. O comunitate puternică are anticorpi; un grup de indivizi conectaţi digital, dar singuri în realitate, nu”. Această lipsă de „anticorpi sociali” devine vizibilă şi mai concret în organizaţii, unde impactul este direct măsurabil. „La nivel de organizaţii, efectele sunt mai uşor de măsurat şi tocmai de aceea mai vizibile. În România, intervenţiile organizaţionale erau construite istoric pe independenţă individuală. Astăzi, direcţia s-a schimbat complet. Companiile serioase investesc în exerciţii de conectare între angajaţi — team buildinguri planificate, rituri de proximitate, programe de mentorat — pentru că separarea dintre oameni a devenit suficient de severă încât trebuie compensată structural. Ce altădată se întâmpla de la sine, acum se bugetează.” Motivaţia nu este una idealistă, ci mai degrabă pragmatică. „Oamenii care se cunosc sunt mai productivi, trec mai uşor peste dezacorduri şi rămân mai mult în companie. Organizaţiile au un interes direct, măsurabil în venituri, să-şi reconecteze echipele. De aceea se insistă pe prezenţa la birou chiar când munca de acasă e mai convenabilă — productivitatea în echipe conectate bate productivitatea în echipe eficiente, dar izolate.” Dincolo de organizaţii, singurătatea începe să modeleze direct felul în care oamenii consumă şi iau decizii. „Apartenenţa e o nevoie de bază. Când nu o avem, simţim un gol şi îl umplem. Problema e că mecanismele moderne de umplere a acestui gol sunt, aproape toate, monetizate.” Această compensare urmează un spectru larg, dar logică este aceeaşi. „La capătul uşor al spectrului: shopping online, scroll, mici plăceri — ţigară, vin, zahăr. La capătul greu: jocuri de noroc, pornografie, substanţe. Diferă intensitatea, dar mecanismul e acelaşi: un substitut rapid pentru un semnal de apartenenţă care lipseşte. Când nu primim apartenenţă, o cumpărăm. Cu atenţia, cu banii, sau cu amândouă.” În această ecuaţie, platformele digitale nu sunt neutre. „Marile platforme înţeleg asta mai bine decât noi. Motivul pentru care social media e gratuită nu e filantropic. Plătim cu atenţia, cu datele şi, tot mai des, cu banii, pentru că ni se prezintă constant produse, estetici şi stiluri de viaţă care ne promit că aparţinem dacă le cumpărăm.” La nivel individual, efectele devin vizibile în alegeri cotidiene care par, la prima vedere, raţionale. „Oameni care cumpără locuinţe în zone pe care nu şi le permit pentru a aparţine unei anumite clase, care menţin stiluri de viaţă costisitoare pentru a se integra profesional, care îşi construiesc identitatea în jurul mărcilor.” Concluzia este directă şi mai puţin comodă: „Singurătatea nu doar ne face să cheltuim mai mult. Ne face să cheltuim pe lucruri greşite”.

Viitorul singurătăţii, între un model de business global şi o alegere personală. În ceea ce priveşte viitorul, perspectiva Roxanei Taşcu nu este una optimistă. „La nivel macro, lucrurile se vor adânci, nu se vor adapta. Motivul e simplu. Industriile care au cel mai mult de câştigat din deconectarea noastră — platforme, consum, media — nu au niciun interes economic să o oprească. O persoană deconectată e mai uşor de manipulat decât o comunitate puternică. Asta e, economic, un model de business, nu o problemă.” Din această perspectivă, schimbarea nu va veni din exterior. „Nu mă aştept ca aceste industrii să intervină. Nu au de ce. Profită exact din fragmentarea pe care o observăm. Speranţa nu vine de la nivel macro, vine de la nivel individual, de la cât de conştient e fiecare că e împins într-o direcţie anume şi că acea direcţie nu serveşte interesului său.” Diferenţa se va face, aşadar, la nivel personal. „Cine se reconectează activ, prin orice vehicul — comunitate religioasă, prietenie cultivată conştient, practici de atenţie, structuri de sprijin reale — va trăi o viaţă calitativ diferită de cine se lasă dus de curent. Nu vorbim de fericire abstractă. Vorbim de sănătate, performanţă, longevitate, capacitate de decizie.” În acelaşi timp, unele efecte sunt deja vizibile, dar adesea interpretate greşit. „Un efect colateral al erodării apartenenţei se vede deja, dar e înţeles greşit: explozia diagnosticelor de ADHD. Narativul dominant spune că reţelele sociale ‘creează’ ADHD. Nu. ADHD e o condiţie neurodevelopmentală, exista şi acum treizeci de ani. Ce s-a schimbat nu e prevalenţa: e vizibilitatea.” Problema ţine, din nou, de infrastructura socială pierdută. „Dereglarea emoţională e o componentă «centrală» a ADHD-ului adult, iar cercetarea arată cu consecvenţă că suportul social e unul dintre cei mai puternici factori protectori pentru reglarea emoţională. Cu alte cuvinte: apartenenţa era infrastructura externă care ajuta creierele ADHD să funcţioneze. Când această infrastructură se erodează, sistemul se fisurează vizibil şi abia atunci oamenii încep să se întrebe ce se întâmplă cu ei.” Accesul la soluţii este, însă, inegal. „Cine are acces la informaţie bună, la grupuri sănătoase, la modele în jurul său se va descurca. Ceilalţi vor rămâne în ciclul pe care deja îl vedem: certuri săptămânale în aproape fiecare casă despre cât stai pe telefon, cu rădăcini mult mai adânci decât telefonul.”

Ce spun pe LinkedIn cititorii BUSINESS Magazin despre declinul prieteniei:

Mi se pare că schimbarea nu e faţă de acum 5–10 ani, ci faţă de acum 20. Atunci, prietenia se construia diferit – cu timp, prezenţă şi un pic mai mult efort. Social media ne-a dat o iluzie a apropierii: avem impresia că suntem conectaţi, dar de fapt vorbim „din an în Paşte”. A devenit rar şi aproape intim să pui mâna pe telefon pentru un apel clasic.
Mi-am dat seama de asta când am făcut un exerciţiu simplu: câte zile de naştere mai ştiu fără să mă anunţe Facebook? 

Cred că generaţia noastră, Millennials, a prins toate etapele – de la telefoane fixe şi „ne vedem sâmbătă la 17 în parc” (stabilit cu o săptămână înainte şi respectat) la beepuri pe mobil şi, acum, la această conectare continuă, dar uneori superficială. Pentru mine, prietenia nu a devenit neapărat mai greu de întreţinut, ci mai uşor de confundat cu interacţiunea. Iar diferenţa dintre ele începe să conteze tot mai mult.

Teodora Adamache,
Founder, See First Marketing

Categoric, am mai puţini prieteni decât acum câţiva ani, în special când vine vorba despre prietene apropiate. Fac parte dintr-o comunitate cu foarte multe familii, însă păstrez legătura cu foarte puţine, le număr pe degetele de la o mână. Cred că principalul motiv este lipsa de timp, dar şi faptul că, odată cu trecerea anilor, relaţiile se filtrează natural şi rămân doar cele cu adevărat solide. În acelaşi timp, am observat şi că oamenii par din ce în ce mai puţin dispuşi să îşi facă timp unii pentru alţii. Nu mai există aceeaşi spontaneitate sau disponibilitate de a cultiva relaţiile. Uneori ai senzaţia că, dacă nu eşti tu cel care iniţiază, relaţia se răceşte rapid. Cred că odată cu creşterea responsabilităţilor, lipsa timpului a devenit o problemă. Într-adevăr, jobul şi responsabilităţile de familie ocupă foarte mult spaţiu, iar timpul liber devine limitat. Dar cred că este şi o schimbare de priorităţi: oamenii sunt tot mai concentraţi pe carieră, familie şi propriul echilibru personal.

În plus, am observat că mulţi nu mai sunt la fel de dispuşi să îşi facă timp pentru relaţii ca înainte, au devenit comozi din acest punct de vedere. De multe ori ne regăsim în situaţii în care locuim departe unii de alţii, în acelaşi oraş, ce-i drept, dar distanţele sunt foarte mari între noi. Şi în aceste situaţii, trebuie să fii dispus să acoperi aceste distanţe cu timpul tău pentru a te întâlni cu prietenii. Şi mulţi nu sunt dispuşi să facă acest efort de a traversa, de exemplu, oraşul pentru o oră-două petrecute împreună. Şi, în acest caz, astfel de întâlniri se amână, iar în timp relaţiile se pierd. Nu cred că timpul este singurul motiv pentru care „nu mai avem timp” pentru prieteni, ci şi faptul că  oamenii nu mai par să considere prietenia o prioritate. Cariera, familia, mutările, ritmul alert al vieţii şi chiar oboseala de zi cu zi fac ca relaţiile să fie mai greu de întreţinut.

Nicoleta Păunescu,
PR Manager, ONV LAW

Mai conectaţi ca niciodată, dar tot mai puţin văzuţi. „Singurătatea nu este absenţa oamenilor, ci absenţa sentimentului că eşti văzut şi acceptat aşa cum eşti”, explică Dana Zeicu, psiholog şi cofondatoare a Anfold. În interpretarea ei,  tinerii sunt cu atât mai vulnerabili în faţa singurătăţii, ca urmare a faptului că identitatea lor este încă în formare, iar presiunea de a se alinia unor standarde vizibile este constantă. „În tinereţe, identitatea este încă în formare, aşadar suntem mai expuşi la anumite modele şi standarde de comparaţie, ceea ce poate induce o presiune subtilă, dar constantă, de a te adapta la ceea ce se promovează, de a fi aşa cum se cere sau aşa cum ar trebui să fii.” Această adaptare continuă produce, în timp, o distanţare de propriul sine, iar relaţiile construite din această versiune ajustată devin fragile, chiar dacă sunt frecvente. Prin contrast, în cazul persoanelor mai în vârstă, conexiunile s-au format într-un alt context social. „Identitatea şi relaţiile s-au format într-un context în care interacţiunea directă era dominantă, iar validarea venea mai mult din experienţe trăite decât din expunere”, ceea ce face ca legăturile să fie mai stabile şi mai puţin dependente de comparaţie. La nivel de societate, efectele singurătăţii se acumulează şi devin vizibile în modul în care oamenii relaţionează între ei. „Într-un context în care tot mai mulţi oameni se simt deconectaţi, încrederea socială începe, treptat, să se erodeze, iar relaţiile devin mai prudente, uneori mai tranzacţionale.” Comunităţile îşi pierd din coeziune, iar sentimentul de apartenenţă devine mai fragil. Această slăbire a relaţiilor se vede şi în organizaţii, unde, în lipsa conexiunilor autentice, colaborarea şi implicarea devin mai dificile, iar performanţa mai greu de susţinut pe termen lung. În paralel, singurătatea începe să influenţeze şi comportamentele economice. „Singurătatea poate orienta consumul către substituenţi de conexiune, adică spre produse şi servicii care oferă o formă de confort emoţional sau de pseudo-interacţiune.” Astfel, consumul se mută tot mai mult către platforme, aplicaţii şi experienţe care simulează prezenţa celorlalţi. Efectele se văd şi în deciziile personale. „În ceea ce priveşte deciziile, singurătatea poate duce la alegeri, uneori mai prudente (…) preferinţa pentru opţiuni sigure şi familiare sau amânarea unor decizii care implică schimbare şi interacţiune.” Alteori, însă, apare reversul: „decizii impulsive sau acceptarea unor relaţii nesănătoase, din nevoia de validare rapidă şi de a compensa lipsa de conexiune”. Privind spre viitor, direcţia nu este una unitară. „Dacă tendinţa actuală continuă, este mai puţin probabil să vorbim despre o singură direcţie, ci mai degrabă despre o coexistenţă între adaptare şi adâncirea problemei.”

Oamenii vor continua să creeze contexte deliberate de conectare, dar, în acelaşi timp, există riscul normalizării unei singurătăţi funcţionale. „În acelaşi timp, dacă ritmul, digitalizarea şi presiunea performanţei continuă fără echilibru, pentru mulţi singurătatea se poate adânci, ducând la normalizarea unei forme de singurătate funcţională, în care oamenii interacţionează, dar fără a experimenta cu adevărat conexiunea.” În final, miza devine una de alegere conştientă. „Din punct de vedere psihologic, provocarea nu va fi doar despre cât de bine ne adaptăm la noile forme de interacţiune, ci despre cât de conştient alegem să păstrăm spaţii adevărate de conexiune într-un context care nu le mai susţine în mod natural.”

Aproape 1 din 6 persoane a experimentat singurătatea în perioada 2014–2023, potrivit OMS

Cu cât urci mai sus, cu atât eşti mai singur? Pe măsură ce urci în ierarhie, cercul de prieteni nu doar că se restrânge, ci începe să se transforme. Pentru mulţi lideri, singurătatea nu apare brusc, ci se instalează odată cu responsabilitatea. Consultantul de leadership Harry Meintassis spune că această realitate este astăzi mai vizibilă ca oricând. „Singurătatea, stresul şi nopţile nedormite au făcut întotdeauna parte din rolul unui CEO. Astăzi, mulţi descriu acest rol ca fiind profund izolant, poate mai mult ca niciodată.” Presiunea constantă de a livra rezultate, într-un context imprevizibil, împinge liderii într-un mod de funcţionare aproape reflex. „Ajung să funcţioneze într-un fel de mod de supravieţuire, un răspuns de tip «luptă sau fugi».” În acest ritm, energia este consumată aproape exclusiv intern. „Îşi consumă o mare parte din timp rezolvând probleme, stingând incendii şi ducând singuri greutatea deciziilor.” Relaţiile devin, la rândul lor, surse de presiune. „Relaţiile cu boardul şi cu angajaţii sunt percepute ca surse suplimentare de aşteptări. Liderii devin un fel de amortizoare de şoc.” Spaţiul pentru reflecţie dispare, iar lipsa unui interlocutor de încredere accentuează izolarea. „Cei mai mulţi duc lipsa unui partener cu care să poată vorbi deschis despre frustrări şi temeri.” Astfel, „sentimentul de singurătate şi anxietatea negestionată se întăresc reciproc”. În paralel, organizaţiile se schimbă. „Mesajul este clar: performanţa pe primul loc, oamenii pe plan secund.” Într-un context dominat de incertitudine şi transformări accelerate, liderii se concentrează pe eficienţă, dar pierd din vedere un element esenţial: natura umană. „Prea mulţi lideri nu înţeleg ingredientul cel mai important din această ecuaţie: psihologia naturii umane.” Nevoile fundamentale rămân aceleaşi: „Statut: «contează ceea ce fac». Conexiune: «aparţin». Echitate: «suntem împreună în asta».” În absenţa acestora, transformările devin reci şi distante. „Din perspectiva oamenilor, totul pare distant, rece… chiar deconectat de propriile lor nevoi.” De aici apare ruptura: „Leadershipul devine izolat de realitatea din teren”. Impactul se vede în timp. „Presiunea de a livra rezultate pe termen scurt riscă să sacrifice valoarea pe termen lung.” Angajaţii se retrag emoţional, iar „inovaţia, fără implicare, se opreşte”. Problemele nu apar imediat, dar sunt inevitabile: „piaţa nu va fi iertătoare”. Soluţia nu ţine doar de strategie, ci de relaţie. „Oamenii nu au nevoie de mai multe planuri, ci de mai multă prezenţă.” Liderii trebuie „să găsească noi moduri de a se conecta, să asculte, să creeze conversaţii reale”. Singurătatea se reflectă şi în afara organizaţiei. „Este resimţită ca un gol interior.” Unii încearcă să o compenseze prin experienţe sau validare externă, dar „acest lucru rareori rezolvă cauzele reale ale deconectării”. Alternativa este mai dificilă: introspecţia şi reconstrucţia relaţiilor. „Pot alege să se uite mai atent în interiorul lor” şi să investească în dezvoltare, dar şi în timp – „pentru a fi mai prezenţi şi pentru a construi relaţii reale”. În final, singurătatea nu este doar o experienţă personală, ci un factor care influenţează modul în care liderii conduc, decid şi creează valoare. Diferenţa nu mai este făcută doar de strategie, ci de capacitatea de a rămâne conectat — cu ceilalţi şi cu tine însuţi.

„Ne aşteptăm să avem singurătate mai ridicată mai ales acolo unde sunt puţini prieteni şi unde emigraţia a fost ridicată, iar imigraţia redusă. Nu întâmplător, majoritatea societăţilor ce resimt puternic singurătatea se plasează în Balcani.”

Bogdan Voicu,
prof. univ. dr. habil., cercetător la Academia Română – Institutul de Cercetare pentru Calitatea Vieţii şi profesor de sociologie la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu

Ce e de făcut în faţa epidemiei globle de singurătate? În faţa fenomenului complex al singurătăţii, soluţia propusă de psihologul Roxana Taşcu este surprinzător de simplă şi concretă: „Un singur ritual săptămânal, fix, în viaţa reală, cu minimum o persoană. Nu un eveniment. Un ritual. Diferenţa e esenţială: evenimentele se anulează când ai o săptămână grea, ritualurile rezistă presiunii. Aceeaşi zi, aceeaşi oră, aceeaşi persoană sau aceleaşi persoane săptămână de săptămână. Cafea de luni dimineaţă, plimbare de vineri seară, cină de miercuri. Formatul contează mai puţin decât predictibilitatea.” Motivul este unul profund legat de funcţionarea creierului. „De ce un ritual, şi nu doar «vezi-ţi prietenii mai des»? Pentru că nevoia noastră de apartenenţă nu se satisface prin episoade izolate, se satisface prin continuitate. Creierul are nevoie de dovada că cineva îţi va rezerva acel timp săptămâna viitoare, şi cea de după, şi peste o lună. Asta produce semnalul de apartenenţă, nu întâlnirile spontane.” Pentru cei care nu au încă această structură, soluţia începe cu construirea contextului. „Dacă nu aveţi pe cineva pentru acest ritual chiar acum, începeţi să construiţi condiţiile. Alegeţi un mediu unde veţi vedea aceleaşi feţe săptămânal — o sală, un club de lectură, un curs, o activitate de voluntariat. Un singur prieten nou, investit serios, poate schimba calitatea vieţii semnificativ. Dar se construieşte prin repetiţie, nu prin intenţie.” Iar poate cea mai importantă recomandare vine înainte de orice criză: „Nu aşteptaţi să vă fie rău ca să începeţi. Infrastructura de apartenenţă se construieşte înainte să ai nevoie de ea, la fel ca sănătatea”.

„Când oamenii nu ştiu dacă îşi păstrează jobul, dacă îşi pot plăti rata, dacă îşi permit să aibă copii, se întâmplă două lucruri în paralel: rămân blocaţi în situaţii — joburi, oraşe, relaţii — pe care le-ar schimba dacă ar avea marjă şi, în acelaşi timp, nu au energia cognitivă pentru a construi relaţii noi. O relaţie reală cere investiţie: timp, atenţie, continuitate. Anxietatea economică consumă exact aceste resurse.”

Roxana Taşcu,
psiholog organizaţional cu supraspecializare în ADHD coaching