La fel ca orice mare Capitală, Bucureştiul pare oraşul tuturor oportunităţilor: oferă salarii mai mari, joburi în industrii globale, servicii la orice oră, viaţă urbană intensă. Dar, dincolo de această imagine, aproape fiecare formă de confort costă tot mai mult — începând, mai ales, cu locuirea, care a devenit cel mai vizibil test al accesibilităţii. Care este pragul de la care oraşul rămâne un spaţiu al oportunităţilor şi nu al costurilor?

Locuinţa, timpul, proximitatea, mobilitatea, chiar şi liniştea financiară au devenit resurse tot mai scumpe, mai ales când vorbim despre Capitală.  În 2026, întrebarea nu mai este doar „cât câştigi?”, ci „cât din ce câştigi îţi rămâne, de fapt, pentru o viaţă fără stres?”. Iar răspunsul nu mai este unic. Bucureştiul funcţionează astăzi ca mai multe oraşe suprapuse — unul al celor care pot absorbi scumpirile, unul al celor care încă se ţin pe linia de plutire şi un altul în care orice dezechilibru financiar poate deveni critic. Nu mai este suficient să ai un salariu peste medie. Trebuie să ai suficient cât să poţi absorbi rata, cheltuielile zilnice, cheltuielile cu un eventual copil, o problemă medicală, timpul pierdut în trafic şi, ideal, să mai rămână ceva şi pentru viaţă, nu doar pentru supravieţuire.

Cât te costă să locuieşti în Bucureşti fără stres?

Dacă există un loc în care se vede cel mai clar presiunea pe veniturile bucureştenilor, acesta este piaţa rezidenţială. Gabriel Blăniţă, Director Valuation & Advisory Services la Colliers România, observă că noţiunea de „locuinţă medie” diferă puternic în funcţie de etapa de viaţă, dar şi că ideea de a cumpăra „fără presiune constantă” înseamnă ceva foarte clar: rata nu trebuie să urce la limita maximă permisă de bancă, ci să rămână „într-o zonă confortabilă, de exemplu până la 30 - 35% din venitul net al gospodăriei”. Una este venitul cu care poţi obţine aprobarea unui credit şi alta este venitul cu care poţi trăi bine după ce începi să-l plăteşti. Pentru un tânăr singur, care vrea o garsonieră sau un apartament compact cu două camere, Blăniţă estimează un cost total de 100.000–150.000 de euro, incluzând preţul locuinţei, TVA-ul şi un buget minim de amenajare. În acest caz, „venitul net lunar realist este, în general, în plaja de aproximativ 1.650 - 2.500 euro”, adică în jur de 8.200–12.500 de lei. Asta în condiţiile unui credit pe 25–30 de ani şi ale unei îndatorări păstrate sub pragul maxim. Cu alte cuvinte, pentru un singur om, accesul la o locuinţă decentă în Bucureşti începe deja deasupra salariului mediu. Pentru un cuplu sau o familie tânără, lucrurile arată ceva mai bine, tocmai pentru că efortul se împarte. Dar şi aici regulile sunt dure: „Ambii parteneri trebuie, de regulă, să fie cel puţin în zona salariului mediu net din Bucureşti (sau peste), astfel încât venitul cumulat să menţină rata într-un interval confortabil, nu la limita maximă permisă de bancă”. Pentru o familie cu un copil care îşi doreşte o locuinţă mai mare şi are doar avansul minim, pragul urcă la „3.100 - 3.900 euro lunar la nivel de gospodărie”, adică aproximativ 15.800–20.000 de lei. Astfel, locuirea de calitate nu mai este testul clasei de sus, ci testul clasei de mijloc.

Costurile ascunse ale unui apartament „mai ieftin”

Dar locuirea nu mai înseamnă doar preţul apartamentului. Gabriel Blăniţă insistă că întrebarea despre accesibilitate nu poate fi redusă la raportul simplu dintre salariu şi metru pătrat. „Locuirea de calitate înseamnă mai mult decât preţul apartamentului: include accesul la transport, timpul pierdut în trafic, eficienţa energetică, spaţiile comune, calitatea serviciilor publice, infrastructura şi mixul de retail şi servicii din proximitate.” Bucureştiul are, spune el, o particularitate care schimbă complet calculul: traficul. „Timpul pierdut în trafic devine un cost ascuns, dar foarte real.” O analiză TomTom arată că un bucureştean pierde 171 de ore pe an în trafic la orele de vârf, adică aproape şapte zile. Aşa se face că o locuinţă aparent mai ieftină, dar prost conectată, poate deveni mai scumpă decât una mai scumpă, dar bine poziţionată. Pe hârtie, Bucureştiul rămâne mai accesibil decât multe capitale din Europa Centrală şi de Est. Într-o comparaţie regională, chiria medie în Bucureşti reprezintă circa 45% dintr-un salariu lunar, sub pieţe precum Varşovia sau Bratislava. Şi totuşi, spune Blăniţă, „pentru mulţi cumpărători, premiumul pentru conectivitate şi calitate rămâne dificil de susţinut”. De aici şi polarizarea tot mai vizibilă: familiile cu două venituri şi cu avans mai mare pot accesa mai uşor zone şi proiecte mai bune; ceilalţi rămân mai mult timp în chirie, cumpără un spaţiu mai mic prin comparaţie cu nevoile lor sau se mută spre periferie.

Cât trebuie să câştigi ca să cumperi, nu doar să visezi?

Şi datele SVN România arată că accesul la proprietate începe să fie tot mai mult o ecuaţie de familie, nu de individ. Alexandru Rădulescu, managing partner SVN Romania Î Credit & Financial Solutions, spune că valoarea medie a unui imobil cumpărat în 2025 de clienţii companiei a fost de aproximativ 125.000 de euro, iar creditul mediu acordat a fost de circa 90.000 de euro, ceea ce implică un avans mediu de aproape 30%. Dacă însă luăm în calcul avansul minim de 15%, pentru aceeaşi locuinţă venitul minim necesar ajunge la aproximativ 9.000 de lei pe lună. „Atenţie, acest venit este valabil pentru un credit şi poate fi compus din veniturile mai multor debitori, fiind practic un venit al familiei sau al cuplului.” Dar el introduce o distincţie esenţială şi anume că diferenţa dintre salariul minim pentru aprobare şi venitul care îţi permite un trai fără stres după ce începi să plăteşti rata. „Cel mai important principiu pe care trebuie să îl aplici atunci când intenţionezi să accesezi un credit ipotecar este ca rata acestuia să nu îţi afecteze nivelul de trai.” În opinia lui, 30% din venit alocat locuirii este un nivel relaxat, 35% este optim, iar 40% este limita superioară. Şi adaugă o observaţie foarte concretă: „Niciodată nu ar trebui cumpărată o locuinţă dacă rata ajunge să reprezinte o povară.”

Alexandru Pricop, managing partner SVN Romania Î Residentialist Victoriei, descrie două lumi care coexistă, dar care funcţionează după reguli diferite. La polul opus celor pentru care rata reprezintă un efort financiar, pe segmentul premium, se află cumpărătorii care sunt în principal antreprenori sau executivi, oameni aflaţi în poziţii de conducere, pentru care locuinţa este mai mult decât o investiţie – este o extensie a stilului de viaţă. „Cumpărătorii de locuinţe premium sunt, în general, persoane care ocupă funcţii de conducere în companii sau antreprenori, cu un nivel ridicat de stabilitate financiară”, spune Pricop. Profilul este relativ clar: peste 40 de ani, studii superioare şi un stil de viaţă deja consolidat. Alegerea locuinţei nu este întâmplătoare, ci vine dintr-o logică de proximitate şi confort. „De regulă, aleg aceste zone pentru că au biroul sau afacerea în apropiere, iar copiii urmează cursuri la şcoli private de top, amplasate în zona de nord a oraşului”, explică el. Pentru ei, nu este doar o alegere rezidenţială, ci una care ţine de întreg ecosistemul zilnic. „O mare parte dintre opţiunile de petrecere a timpului liber sunt tot în nordul Bucureştiului, acolo unde se regăsesc şi cele mai multe zone premium de locuire”, adaugă Pricop, subliniind că aceste cartiere funcţionează aproape ca nişte microoraşe autonome. La polul opus, dar la fel de relevant pentru dinamica pieţei, este segmentul „middle class”, care rămâne principalul motor de volum. Aici, cumpărătorii sunt în mare parte la prima achiziţie şi vin din zona profesiilor cu studii superioare. „Peste două treimi dintre cumpărători sunt persoane care lucrează în companii private sau în instituţii de stat, cu experienţă de câţiva ani sau chiar peste un deceniu în câmpul muncii”, spune Pricop. Este însă o clasă de cumpărători diferită faţă de generaţiile anterioare. „Vorbim în general despre profesii de tip white collar – profesii liberale sau specializate –, iar veniturile nu provin exclusiv din salarii”, explică el. Din ce în ce mai frecvent, structura financiară include surse multiple: „PFA-urile sau microîntreprinderile sunt doar două dintre formele prin care aceşti cumpărători îşi completează veniturile.”

Bucureştiul nu mai este un singur oraş imobiliar

Adrian Ciocoiu, CEO, imo360 şi VIB Imobiliare, observă şi el că  Bucureştiul nu mai funcţionează ca o singură piaţă. „Diferenţele între zone sunt atât de mari încât nu mai este vorba despre o singură piaţă, ci despre mai multe pieţe care coexistă în acelaşi oraş.” Din perspectiva lui, Capitala este în acelaşi timp accesibilă şi foarte neaccesibilă, în funcţie de segmentul în care intri. „Bucureştiul rămâne cea mai echilibrată piaţă din perspectiva raportului preţ versus venit”, spune el, dar accesibilitatea nu mai este uniformă. Un apartament de două camere ajunge la aproximativ 116.000 de euro, iar „un cuplu cu venituri de aproximativ 2.500 euro poate susţine un credit, dar cu un efort semnificativ şi cu un grad mare de atenţie în alegerea proprietăţii”. De fapt, ceea ce descrie Ciocoiu este un Bucureşti împărţit în pieţe paralele. În nord, în cartiere precum Primăverii, Herăstrău, Floreasca sau Aviatorilor, preţurile depăşesc frecvent 4.000 de euro pe metru pătrat. La polul opus, există zone unde valorile sunt de trei ori mai mici. Între ele rezistă un middle market format din cartiere precum Titan, Militari, Drumul Taberei sau Berceni, unde „raportul dintre preţ şi utilitate rămâne relevant pentru cumpărătorul mediu”. Dar şi aici presiunea creşte. „Segmentul de mijloc începe să se comprime”, spune Ciocoiu. Zona premium se extinde, dezvoltatorii împing preţurile în sus, iar cumpărătorul mediu are tot mai puţine opţiuni competitive. Treptat devine astfel evident că: „În practică, Bucureştiul începe să funcţioneze ca două oraşe în paralel: unul premium, cu reguli proprii de preţ şi cerere, şi unul accesibil, unde deciziile sunt mult mai sensibile la buget şi la compromisuri”.

Adresa traiului bun în Bucureşti

Această împărţire nu este doar o percepţie, ci poate fi măsurată concret la nivel de cartier. Diferenţele dintre „oraşul premium” şi „oraşul accesibil” se văd nu doar în preţuri, ci în calitatea vieţii, accesul la servicii şi, mai ales, în modul în care locuitorii îşi evaluează propriul trai. Unul dintre instrumentele care surprind această realitate este Indexul Storia,  care adună date din surse obiective pentru a oferi cele mai relevante informaţii atunci când când clienţii îşi caută o casă. Măsoară factori precum traficul, reperele urbane, calitatea aerului şi preţurile imobiliare, pe care îi traduce într-un scor de calitate a vieţii în cartierele din România. „Indexul a pornit din misiunea Storia de a aduce mai multă transparenţă pe piaţa imobiliară. Este un instrument care oferă o imagine completă a cartierelor din România, combinând date obiective despre trafic, repere locale, calitatea aerului şi preţuri imobiliare cu percepţiile locuitorilor”, explică Monica Dudău, Head of Marketing Real Estate Europe OLX Group. Iar datele confirmă această fragmentare. „Dacă ne uităm la scorul total, care combină criteriile obiective şi cele subiective, primele cinci cartiere din Bucureşti sunt Aviatorilor, Primăverii, Cotroceni, 13 Septembrie şi Centrul Istoric.” Sunt, în esenţă, cartierele „oraşului premium”, unde accesul la servicii, siguranţa şi infrastructura sunt peste medie. Şi totuşi, chiar şi aici există limite. „Toate au în comun un scor scăzut la trafic, ceea ce înseamnă un trafic intens – un punct sensibil pentru Bucureşti în general”, punctează Dudău. Problemele clasice ale oraşului nu dispar nici în cele mai bune zone, ci doar sunt compensate de alte avantaje. Percepţia locuitorilor face diferenţa. „Atât Cotroceni, cât şi Aviatorilor stau foarte bine şi la nivelul percepţiei locuitorilor, cu scoruri totale de peste 73 de puncte – semn că oamenii sunt, în general, mulţumiţi.”

Această difereţă devine evidentă şi în preţuri. „Pe primul loc în Indexul Storia se află Aviatorilor, unul dintre cele mai scumpe cartiere din Bucureşti. Preţurile medii de cerere sunt de peste 6.000 euro/mp pentru locuinţele noi şi peste 7.200 euro/mp pentru cele vechi”, arată Dudău. În paralel însă, există şi cartiere care nu intră în zona premium, dar care oferă un echilibru diferit între cost şi satisfacţie. „Dacă ne uităm la cartierele cu cei mai mulţumiţi locuitori, Cotroceni şi Titan se află pe primele locuri, deşi au profiluri de preţ diferite.” Titan, de exemplu, rămâne una dintre zonele accesibile, dar cu un nivel ridicat de satisfacţie.

Salariul mediu oficial şi salariul real, două poveşti diferite

Această nuanţă este esenţială pentru înţelegerea „oraşului accesibil”. „Este dificil de estimat un prag clar de venit necesar pentru un trai confortabil, însă Indexul oferă indicii prin modul în care locuitorii percep costul vieţii şi nivelul de satisfacţie”, explică Dudău. Paradoxul apare în zonele premium: „În Aviatorilor, scorul pentru percepţia costului vieţii indică faptul că locuitorii consideră cheltuielile relativ echilibrate, chiar dacă vorbim despre o zonă scumpă”. În schimb, „în Primăverii, costul vieţii este perceput ca fiind mai ridicat şi mai puţin echilibrat, deşi nivelul de satisfacţie rămâne ridicat”. La polul opus, cartierele din „oraşul accesibil” spun o altă poveste. „Cartiere precum Progresul, Fundeni şi Giurgiului înregistrează scoruri totale mai scăzute, în principal din cauza indicatorilor obiectivi.” Şi totuşi, „la costul general al vieţii, aceste zone obţin scoruri relativ bune, ceea ce arată că locuitorii sunt mai mulţumiţi de costuri comparativ cu cei din cartierele premium”. Chiar şi satisfacţia rămâne surprinzător de solidă. „Gradul de mulţumire al locuitorilor se situează între 63 şi aproape 70 de puncte, semn că oamenii apreciază viaţa de zi cu zi din aceste zone, chiar dacă anumiţi indicatori obiectivi au scoruri mai scăzute.” În acest context, cele două „oraşe” nu sunt doar separate de buget, ci şi de aşteptări. „Observăm o stabilitate a zonelor premium şi ajustări treptate, specifice unui oraş unde schimbările urbane sunt lente”, concluzionează Dudău. Astfel, diferenţa dintre ele nu este doar cât plăteşti, ci cum îţi construieşti echilibrul între cost, acces şi confort, iar în Bucureşti, acest echilibru se negociază, în primul rând, la nivel de cartier.

Statistica oficială spune că salariul mediu net în Bucureşti este în jur de 7.000 de lei. Costin Tudor, fondator şi CEO al Undelucram.ro, spune însă că această medie este „corectă şi înşelătoare în acelaşi timp”. „Media salarială din Bucureşti e trasă în sus de un segment relativ îngust – IT, financiar, energie, multinaţionale. Dacă te uiţi însă la distribuţia reală a veniturilor, vezi că majoritatea angajaţilor nu sunt acolo. Din datele noastre, cel mai frecvent interval salarial real este între 4.800 şi 6.500 de lei net. Asta e realitatea de zi cu zi pentru cei mai mulţi.” Asta înseamnă că oraşul cu cele mai mari salarii din România este, simultan, şi un oraş în care pentru foarte mulţi angajaţi venitul real rămâne sub pragul de confort. Diferenţele dintre industrii sunt uriaşe. În IT, un software developer de nivel mediu câştigă între 8.000 şi 14.000 de lei net, iar seniorii din AI/ML şi cybersecurity ajung la 18.000–22.000 de lei. În financiar-bancar, zona de execuţie este la 5.000–7.000 de lei, iar specialiştii seniori urcă la 9.000–16.000 de lei. În pharma, reprezentanţii medicali sunt între 6.000 şi 9.000 de lei, în timp ce în retail, HoReCa sau administraţie publică nivelurile sunt mult mai jos. „Nu pentru că aceşti oameni muncesc mai puţin sau sunt mai puţin valoroşi”, explică Tudor, „ci pentru că lucrează în sisteme care, structural, nu au fost construite să plătească mai mult. Aici este, de fapt, una dintre marile inechităţi ale pieţei”. Această ruptură se vede şi în aşteptările angajaţilor: media salarială netă este în jur de 6.000 de lei, în timp ce aşteptările candidaţilor urcă spre 8.000 de lei. În acest context, şi definiţia clasei de mijloc se schimbă. „Clasa de mijloc nu mai e un număr fix, nu mai e o etichetă. E o capacitate: să îţi acoperi cheltuielile fără panică, să poţi absorbi un eveniment neprevăzut fără să te împrumuţi, să poţi pune ceva deoparte. Asta înseamnă, de fapt, stabilitate”, spune Costin Tudor. În opinia lui, pragul de intrare este în jur de 5.500–6.000 de lei net per persoană, dar „zona de confort real începe abia după 8.000 – 9.000 de lei”. Şi adaugă nuanţa esenţială: „Mulţi oameni se descurcă şi se consideră clasă de mijloc – şi au dreptate. Dar între a te descurca şi a trăi fără stres financiar e o diferenţă foarte mare în Bucureştiul de azi.” Presiunea vine şi din pierderea puterii de cumpărare. „Pe hârtie, veniturile au crescut. În realitate, întrebarea cheie este dacă ai schimbat jobul sau nu. Cei care au rămas în acelaşi loc au pierdut, de fapt, putere de cumpărare.” Inflaţia cumulată din 2022–2024 a fost de aproximativ 32%, iar un angajat cu 6.000 de lei net în 2022 ar fi avut nevoie de aproape 7.900 de lei la finalul lui 2024 doar ca să rămână la acelaşi nivel. Cei care nu au schimbat jobul au ajuns, în medie, la 7.350 de lei. „Dacă faci calculul pe trei ani, un angajat loial a pierdut echivalentul a două – două salarii şi jumătate în termeni reali. Piaţa a penalizat stabilitatea şi a recompensat mişcarea.”

Clasa de mijloc urcă, dar confortul se îndepărtează

Din perspectiva eJobs, pragurile sunt şi mai sus. Bogdan Badea, CEO al platformei de locuri de muncă eJobs, spune clar că redefinirea clasei de mijloc este inevitabilă: „Astăzi, dacă vorbim despre Bucureşti, clasa de mijloc nu mai poate fi definită sub pragul de 8.000 de lei net pe lună per persoană. Intervalul realist este între 8.000 şi 13.000 de lei, iar pentru o familie veniturile trebuie să depăşească 16.000–18.000 de lei pentru a vorbi despre stabilitate”. Dar chiar şi aceste niveluri sunt sub presiune. „Majorările salariale din ultimii ani nu au ţinut pasul cu inflaţia. În unele cazuri, salariile au fost chiar îngheţate, ceea ce înseamnă, practic, o scădere a puterii reale de cumpărare.” Efectele sunt vizibile în comportamentul oamenilor. „Vedem tot mai mulţi candidaţi care spun că nu mai reuşesc să acopere cheltuielile de bază fără efort. Aproape jumătate dintre respondenţii noştri se simt copleşiţi financiar.” Mai mult, modelul clasic de venit începe să se schimbe. „Pentru 42,5% dintre respondenţi, o singură sursă de venit nu mai este suficientă. Iar 52% preferă deja o combinaţie între un job fix şi o activitate suplimentară flexibilă. Este o schimbare structurală, nu doar o reacţie temporară”, descrie el una dintre concluziile celui mai recent sondaj eJobs, desfăşurat în luna februarie. În acest context, întrebarea „cât trebuie să câştigi?” nu mai are un răspuns unic. Pentru o persoană singură, 6.000–7.500 de lei pot însemna un trai decent în chirie, dar cu acces limitat la proprietate. Pentru achiziţie fără stres, pragul urcă spre 8.200–12.500 de lei. Pentru un cuplu, venitul necesar ajunge la 3.000–3.500 de euro, iar pentru o familie cu copil poate depăşi 15.000–20.000 de lei.

Bucureştiul nu mai taxează doar locuirea, ci şi  timpul, proximitatea şi, mai ales, liniştea. Astfel că răspunsul la cât trebuie să câştigi ca să trăieşti bine în Capitală, nu mai pleacă de la salariul mediu, ci de la viaţa pe care vrei să o ai după ce îţi plăteşti locuinţa.

Viaţa bună nu dispare, se adaptează? O perspectivă optimistă

Dacă Bucureştiul funcţionează ca două sau mai multe oraşe în paralel,  această diferenţă nu se vede doar în locuinţe, ci şi în felul în care oamenii aleg să trăiască oraşul zi de zi. Iar unul dintre cele mai clare barometre rămâne ieşitul în oraş. Din perspectiva operatorilor din HoReCa, profilul consumatorului „fără stres financiar” nu este neapărat cel din zona premium, ci mai degrabă cel al clasei medii active. „Restaurantele din grupul Stadio Hospitality nu sunt gândite ca locuri exclusiviste. Sunt spaţii deschise pentru persoane cu profiluri şi venituri diferite”, spune Radu Dumitrescu, CEO, Stadio Hospitality Concepts, care include opt restaurante în Capitală. „Un bucureştean care îşi permite să iasă frecvent în oraş fără stres financiar este în general din zona celor cu venituri medii, din clasa oamenilor activi, stabili.” Publicul este unul relativ tânăr, dar stabil financiar: „Pe noi ne vizitează în mod regulat oaspeţi începând cu vârsta de 25 de ani, cu venituri constante, activi şi care vor să se bucure de viaţă”. Mai important însă este că ieşitul în oraş nu mai este perceput ca un lux, din perspectiva sa. „Vedem foarte clar că oamenii nu mai percep ieşitul în oraş ca pe un lux ocazional, ci ca pe o parte din stilul normal de viaţă, ca pe o formă de relaxare, de socializare şi chiar de echilibru personal.” Pentru o parte tot mai mare dintre consumatori, experienţele devin o prioritate în buget, nu un extras. Această schimbare vine într-un context în care costurile au crescut, dar nu într-un mod izolat. „Preţurile au crescut în restaurante, la fel cum au crescut peste tot: energie, combustibil, materii prime, salarii, logistică. Este un fenomen global, nu doar local. Trebuie spus foarte clar că şi veniturile au crescut în ultimii ani, iar asta echilibrează într-o mare măsură percepţia de scump.” În locul unei retrageri, piaţa pare să treacă printr-o ajustare. „Mai degrabă asistăm la o maturizare a consumului: oamenii sunt puţin mai atenţi, mai selectivi, dar nu renunţă complet.” Bucureştenii continuă să iasă, să socializeze, dar aleg mai atent locurile şi frecvenţa. Această dinamică creează două tipuri de comportament, fără o prăpastie între ele. „Pe de o parte, ai categoria celor care consumă la fel sau chiar mai mult decât înainte. Sunt oameni cu venituri stabile sau în creştere, pentru care ieşitul în oraş nu este un lux, ci o normalitate.” Pe de altă parte, „există şi o categorie care a devenit puţin mai atentă la bugete – nu dispar din restaurante, ci ies poate mai rar sau aleg mai atent.” Dacă ar fi să existe totuşi un prag, el nu este rigid. „Cei care ne vizitează în mod constant au venituri lunare începând de la 6.000 de lei, dar nu cred că există un prag universal valabil, depinde foarte mult de stilul de viaţă şi de priorităţi.” De altfel, comportamentul nu este liniar: „Vedem oameni cu venituri mai mici care aleg să iasă constant şi oameni cu venituri mari care sunt mai rezervaţi”. Ce s-a schimbat însă este accesibilitatea acestui stil de viaţă. „Veniturile au crescut, piaţa muncii este mult mai dinamică decât în trecut, iar clasa de consumatori s-a extins.” În paralel, oraşul oferă mai multe opţiuni: „Nu trebuie să mergi doar în restaurante scumpe ca să te bucuri de o experienţă frumoasă”. În acest context, ideea de „lux” se redefineşte. „Luxul accesibil înseamnă o experienţă foarte bine făcută – mâncare bună, servicii atente, atmosferă plăcută şi consistenţă. Este despre valoare, nu despre preţ.” Iar acest tip de lux devine mai relevant decât cel clasic, pentru că „se potriveşte  unui stil de viaţă real, nu ocazional”, crede el. Din perspectiva antreprenorului Radu Dumitrescu, Bucureştiul nu pare să devină un oraş în care viaţa bună dispare, ci unul în care se negociază mai atent. „Nu cred că Bucureştiul a devenit un oraş scump în sensul în care nu-ţi mai permiţi să trăieşti bine. Este poate un oraş în care trebuie să fii puţin mai atent decât înainte, dar în care viaţa bună rămâne accesibilă pentru mulţi.”   

Cât se mai câştigă în Bucureşti?

Potrivit datelor Undelucram.ro, există mai multe „pieţe ale muncii” care formează piaţa muncii Capitalei, în funcţie de domenii:

IT

Software Developer (nivel mediu): 8.000 - 14.000 lei net

Seniori tehnici pentru rolurile de AI/ML şi cybersecurity: 18.000 - 22.000 lei net

Financiar-bancar

Execuţie şi back-office: 5.000 - 7.000 lei net

Analişti, risk, compliance seniori: 9.000 - 16.000 lei net

Pharma & medical privat

Reprezentanţi medicali: 6.000 - 9.000 lei net

Retail & FMCG

Execuţie în magazin: 3.200 - 4.500 lei net

Key account management şi trade marketing în multinaţionale: 7.000 - 11.000 lei net

HoReCa

3.200 - 4.500 lei net salariu de bază, plus bacşiş şi ore suplimentare

Administraţie publică & servicii sociale

3.500 - 5.500 lei net

Unde se situează clasa de mijloc a Capitalei şi ce interval salarial o defineşte?

Între martie 2025 şi martie 2026, preţurile locuinţelor noi au crescut cu 14%, la 2.099 euro/mp, în timp ce preţurile solicitate pentru locuinţele vechi au ajuns la 2.653 euro/mp, cu 24% mai mult comparativ cu martie 2025, potrivit celor mai recente date publicate de Storia