IULIANA STAN (managing partner Human Synergistics România)

„De ce"-ul mirat sincer este diferit de „de ce„-ul aprig, arogant şi care nu are urmă de dubiu în spate.

Problema este capcana în care cad oamenii atunci când aud întrebarea „De ce?". Femeile, mai ales, se simt atacate, puse la colţ, interogate. Bărbaţii se enervează pentru că lor li se pare implicit. Când o femeie primeşte întrebarea „De ce?" are impresia că trebuie să se justifice, pe când un bărbat care este întrebat „De ce?" are impresia că celălalt nu înţelege nimic. Mă refer strict la mediul organizaţional, pentru că în plan personal este o eroare flagrantă această întrebare, indiferent de sex sau de context. Conţinutul unui comentariu care ar justifica afirmaţia pe care tocmai am făcut-o este mai adecvat pentru revistele glossy, dar care nu sunt de business. Răspunsul scurt, de vară, este pentru că plictiseşte şi oricum, când ajungi să întrebi „De ce?", nu mai e nimic de reparat, ci doar ceva nou, altceva, de construit.

Oamenii au prima reacţie la tonul acestei întrebări, nu la întrebarea în sine, iar a doua reacţie vine din convingerile personale despre interacţiunea cu lumea. Abia pe locul al treilea este întrebarea, dar deja legitimitatea ei îşi pierde valoarea după atâtea filtre cu ochiuri microscopice.

Când oamenii aud „De ce?" există trei variante de percepţie iniţiale, în funcţie de cum este recepţionată întrebarea: nu are încredere în mine şi vrea să mă ia la bani mărunţi sau vrea să îmi arate că ştie mai multe decât mine sau pur şi simplu vrea să se clarifice.

Toate aceste variante de percepţie nu sunt problema cui adresează întrebarea, ci a celui care o primeşte. De aici încolo începe fie sfârşitul, fie continuarea. De ce „De ce?" nu poate fi doar o întrebare? „De ce?" este neîncredere, o vină, o interogare, o suspiciune!

Am întâlnit cel mai adesea în mediul organizaţional conflicte create în jurul acestei întrebări pentru că specialiştii din domenii mai tehnice - finanţe, juridic, IT, resurse umane etc. - au impresia că sunt luaţi la bani mărunţi de colegi sau sunt puşi să se justifice. Pentru nicio clipă nu le trece prin minte că poate oamenii care sunt specialişti în alte domenii decât ale lor chiar nu înţeleg şi întreabă „De ce?" doar ca să se clarifice. Sigur că nu totdeauna cei care cer clarificări folosesc tonul cel mai potrivit, nu de alta, dar nimeni nu vrea să pară nepriceput, şi aici iarăşi e nevoie de o profunzime subtilă ca să puteţi gestiona întrebarea. Dacă nu mă simt confortabil pentru că nu ştiu sau pentru că nu înţeleg ceva nu e vina celuilalt, dar e mai simplu să îi dau impresia că nu s-a făcut el înţeles decât că eu sunt cel care nu a înţeles. Cumva e calea prin care ţânţarul devine armăsar.

Dacă simţiţi hipersensibilităţi deloc subtile în jurul întrebării „De ce?", fie atunci când o adresaţi, fie atunci când o primiţi, puteţi face mici corecţii. În cazul în care sunteţi dintre cei care provoacă atunci când pun această întrebare, puteţi lungi un pic întrebarea: ajută-mă să înţeleg de ce... „De ce?" este doar despre celălalt, dar dacă chiar aşteptăm un răspuns care ne implică, ar trebui să arătăm că avem nevoie de el şi avem disponibilitatea să îl cerem şi să îl înţelegem.

În cazul în care sunteţi dintre cei provocaţi, gândiţi-vă că aveţi, cu siguranţă, mai multe informaţii decât cel care vă pune întrebarea şi doar este nevoie să îl învăţaţi ceva la ce vă pricepeţi mai bine, nu că ar trebui să vă justificaţi.

Când întreabă „De ce?„, copiii o fac pentru că nu ştiu sau pentru că vor să afle şi ei, nu doar ca să ne plictisească, iar adulţii se supără crunt între ei. „De ce?" este despre învăţare, nicidecum despre justificare.