Trăim o perioadă în care tot ce vedem, auzim sau citim online poate fi real — sau poate fi generat de o maşină AI. Şi, sincer, uneori nici nu mai contează. Pentru că, între noi fie vorba, nici nu prea mai ştim cum să facem diferenţa. AI-ul a ajuns în ultimii ani atât de bine antrenat încât e foarte aproape de o perfecţiune pe care noi nu o putem înţelege.

Zilele trecute a circulat un video făcut integral cu AI. Nimic neobişnuit până aici — doar că de data asta chiar şi prietenii mei, influenceri, oameni crescuţi cu social media, cu meme-uri, cu filtre de Snapchat şi cu o imunitate ridicată la fake news... au fost complet păcăliţi. Unii au dat share convinşi că e real. Abia după ce cineva a arătat „making-of”-ul generat tot de AI şi glitch-urile ascunse prin cadre am început să realizăm că ne uitam la ceva care nu e real.

Clipurile cu AI sunt în mare parte, după cum am tot observat, cele despre personaje politice, dar şi despre copii şi animale. În avalanşa de videoclipuri generate cu AI din feedurile noastre cel mai des îmi apar cele în care sunt copii şi animale puse în situaţii dramatice sau eroice. De multe ori, copilul este „salvat” sau „protejat” de un câine, o pisică sau chiar un animal sălbatic, într-o scenă atât de emoţionantă încât îţi vine automat să o distribui.

Indignarea unui influencer pe care îl urmăresc a venit fix în urma unui asemenea video. A scris în story-ul postat cu clipul respectiv: „Nu pot să cred că tocmai mi-au dat lacrimile la un clip pe care îl credeam adevărat, dar e făcut cu AI”. Doar că multe dintre aceste clipuri sunt construite special ca să declanşeze reacţii — milă, empatie, uimire — şi să aducă vizualizări. E tulburător cât de uşor ne manipulează emoţiile atunci când intriga implică un copil vulnerabil şi un animal protector. La fel şi la cele politice – cât de uşor ne aprindem în distribuiri şi comentarii.

Cândva vorbeam despre AI ca despre un instrument. Acum AI-ul produce poveşti, articole, voci, videoclipuri, ba chiar şi figuri publice. Poţi genera un avatar care vorbeşte perfect o limbă pe care nu o cunoşti, poţi imita vocea unui cântăreţ celebru în câteva minute sau poţi crea o declaraţie politică pe care niciun oficial nu a rostit-o vreodată.

Şi recunosc — e fascinant. Dar e şi înfricoşător, pentru că începe să devină greu de stabilit ce e autentic.

Nici muzica nu este ferită de această revoluţie. De exemplu, FN Meka, un „artist” virtual generat de AI, a semnat chiar şi cu o casă de discuri majoră înainte să fie retras, după controverse legate de autenticitate, apropiere culturală şi lipsa unui creator uman creditat.

Şi Spotify a eliminat zeci de mii de melodii generate cu AI (în special piese create prin platforma Boomy), tocmai pentru că algoritmii începuseră să abuzeze algoritmii — ironia perfectă. Unii artişti (reali) au cerut blocarea pieselor care le imitau vocea. Drake şi The Weeknd au avut o melodie virală generată cu AI, „Heart on My Sleeve”, care a fost scoasă rapid de pe platforme din cauza problemelor de copyright.

În industria artistică ce ar trebui să fie AI-ul? Colaborator? Competitor? Un intrus?

Cred că, la nivel personal, ceea ce mă frapează nu este puterea tehnologiei, ci faptul că ne fură ceva subtil: încrederea în percepţiile noastre. Dacă un videoclip poate părea real, dacă o voce poate fi imitată perfect, dacă un text poate fi scris ca şi cum ar fi al unui om... atunci cum mai facem distincţia între adevăr şi iluzie?

Nu trăim într-o lume în care AI-ul vine spre noi. Trăim într-o lume în care AI-ul este deja aici – integrat în platformele de social media, în motoarele de căutare, în aplicaţiile de business, în divertisment şi în spaţiul public.   

Oana Ioniţă este Social Media Manager, BUSINESS Magazin, Ziarul Financiar, DAPremium