Inteligenţa artificială a intrat în viaţa noastră prin uşa comodităţii. Iniţial, a fost „asistentul” care ne făcea viaţa mai uşoară. Apoi a devenit filtrul prin care începem să privim lumea. Când căutăm un răspuns, nu mai analizăm, ci tastăm o întrebare. Când trebuie să scriem ceva, nu mai pornim de la o idee proprie, ci cerem o sugestie. Când luăm o decizie, o luăm după ce am citit ce a spus AI-ul. Nu mai suntem doar ajutaţi – suntem „înlocuiţi” în mod subtil.

Într-o zi obişnuită, fără să ne dăm seama, interacţionăm de zeci de ori cu inteligenţa artificială. Ne bazăm pe recomandările unui algoritm pentru a alege ce film să vedem, cerem unui chatbot să ne răspundă la întrebări (legate de job, sănătate, modă sau reţete), lăsăm GPS-ul să ne decidă traseul, iar uneori folosim un asistent AI ca să scriem un e-mail sau chiar un mesaj mai personal (mulţi prieteni mi-au spus că i-au cerut să le scrie mesaje de refuz „politicoase” la nunţi, că tot e sezonul). Nu mai e vorba de un viitor imaginar (cum era pentru părinţii noştri) – e prezentul nostru, trăit deopotrivă de adulţi, adolescenţi şi chiar copii.

Inteligenţa artificială a devenit un sprijin util şi uneori indispensabil.

Ne economiseşte timp, ne organizează, ne sugerează, ne completează lipsurile. Într-un deceniu tot mai aglomerat şi mai solicitant, pare soluţia ideală. Însă, cu cât ne bazăm mai mult pe ea, cu atât riscăm să pierdem ceva esenţial: gândirea critică şi conexiunea autentică cu ceilalţi.

De multe ori, în loc să reflectăm, căutăm direct un răspuns rapid la Chat GPT. În loc să analizăm o decizie, cerem „sfatul” deschizând un chat nou. De la alegerea titlului pentru o prezentare până la redactarea unui mail, lăsăm robotul să gândească „mai bine” pentru noi. Eficienţa devine mai importantă decât discernământul, iar confortul digital pare că ne atrofiază încet-încet capacitatea de judecată. În paralel, algoritmii decid ce ştiri vedem, ce produse ne apar în coş, ce muzică ni se potriveşte „moodului” şi, uneori, chiar ce răspuns să dăm într-o simplă conversaţie cu prietenii. Fiecare alegere e asistată, corectată sau preluată de un sistem care învaţă constant din comportamentul nostru. Şi noi? Noi doar aprobăm.

Mai mult, AI-ul, deşi „inteligent”, este rece şi lipsit de context uman. Nu înţelege subtilităţile relaţiilor, nu poate înlocui empatia, vulnerabilitatea sau sprijinul autentic oferit de un om. Iar atunci când începem să-l tratăm ca pe un substitut pentru conexiunile reale, ne expunem pericolului de a deveni mai izolaţi, mai singuri, mai puţin capabili să ne raportăm unii la ceilalţi într-o lume în care oricum singurătatea este considerate boala secolului XXI.

Desigur, nu putem – şi nici nu ar trebui – să respingem tehnologia. Inteligenţa artificială are un potenţial uriaş în educaţie, medicină, business, logistică şi multe alte domenii. Însă trebuie să ne întrebăm: o folosim ca unealtă sau o lăsăm să devină decidentul tăcut al vieţii noastre? E chiar necesar să ne ajute să răspundem unui mail, să ne aleagă o dietă pe baza unor simple indicaţii sau să ne îndrume cu răspunsuri (mai mult sau mai puţin) standard în conversaţiile dificile cu cei apropiaţi?

Inteligenţa artificială nu ne fură nimic cu forţa. Ne oferă, politicos, opţiuni. Le luăm, fiindcă e mai simplu. Le integrăm, fiindcă sunt convenabile. Şi, pas cu pas, realitatea devine un spaţiu în care gândirea e externalizată, alegerile sunt predefinite, iar conexiunile umane sunt simulate. Nu pentru că n-am şti mai bine, ci pentru că ni se pare mai uşor aşa.    

Oana Ioniţă este Social media manager BUSINESS Magazin, Ziarul Financiar, După Afaceri Premium