În România, cartea n-a fost niciodată la baza piramidei nevoilor. Nu în 1991, când Ana şi Virgil Oniţă semnau actele de înfiinţare a Libris SRL, cu 100.000 de lei capital şi o datorie de 100.000 de dolari de achitat într-un an. Nici în 1997, când inflaţia devora economiile românilor şi coada din faţa librăriei se subţia. Şi nici în 2009, când criza financiară închidea librării pe bandă rulantă şi Laura Ţeposu, cea care avea să preia conducerea Libris, pornea tocmai atunci o divizie online. Şi cu siguranţă nu în 2026, când TVA-ul crescut, inflaţia şi scăderea puterii de cumpărare au redus şi mai mult spaţiul în care cartea poate respira.

Şi totuşi, Libris există. La 35 de ani de la înfiinţare, librăria care a pornit de pe strada Mureşenilor, din inima Braşovului, are un depozit de 5.000 de metri pătraţi, 1 milion de volume în stoc permanent şi trimite până la 10.000 de colete pe zi în toată România şi dincolo de graniţele ei.

Cum? Răspunsul se află undeva între bilanţuri şi o colecţie de momente pe care cifrele nu le pot cuprinde. Povestea Libris este, în definitiv, povestea a două generaţii care au pariat pe cartea românească în momente în care raţiunea economică le recomanda altceva.

Şi au câştigat. Nu spectaculos, nu peste noapte, ci cu răbdarea specifică oamenilor care citesc mult.

I. Naşterea (1991): un vis, o datorie şi o ţară care învăţa libertatea

În 1991, România era un şantier. Inflaţia galopase spre 250%. Mineriada din septembrie dărâmase guvernul. Constituţia nouă se vota. Oamenii învăţau pe pielea lor ce înseamnă proprietatea privată.

În Braşov, Ana şi Virgil Oniţă semnau documentele pentru Libris SRL şi preluau, prin privatizare, librăria Şt. O. Iosif de pe strada Mureşenilor. Nu era o alegere în sens clasic antreprenorial. Ana lucra ca librar la Şt. O. Iosif încă din 1980, era la a doua decadă petrecută printre rafturi. Virgil Oniţă venea dintr-o cu totul altă lume, cea a inginerilor de la IAR Ghimbav. Ceea ce i-a unit n-a fost un plan de business, ci o convingere că unele lucruri nu trebuie să moară. „Adevărul e că noi nu am ales să deschidem o librărie, librăria era deja acolo, iar noi am ales să nu o pierdem”, spune Ana Oniţă. „Era epoca în care spaţiile bune din centru se reaşezau peste noapte. Pentru noi, ideea că Şt. O. Iosif ar putea să nu mai fie librărie părea o pierdere pe care n-aveam cum să o acceptăm.”

Pe piaţă, haosul era total, îşi amintesc antreprenorii. CARTIMEX, centrala de stat care se ocupase cu distribuţia cărţii, se dezintegrase. Tipografiile mari din Casa Presei Libere tipăreau zilnic noutăţi după decenii de cenzură, dar lanţul de distribuţie nu exista. Fiecare librar se descurca singur. Virgil Oniţă a găsit propria soluţie: pleca noaptea cu maşina de la Braşov spre Bucureşti, ajungea înainte de răsărit la coadă în faţa tipografiilor, încărca ce apuca şi se întorcea. „Când ajungeam în Braşov, oamenii erau deja la coadă în faţa librăriei, ne aşteptau, ştiau că revenim cu noutăţi. Cărţile se vindeau aproape instant.” Dintr-o datorie de 100.000 de dolari care părea imposibil de achitat într-un an, Libris a ieşit în mai puţin de un an. Ce voiau oamenii să citească? Tot ce le fusese interzis. „Oamenii voiau să recupereze. Voiau să afle ce nu li se spusese, ce li se ascunsese”, spune Virgil Oniţă. Steinhardt, Goma, Eliade întreg, Cioran, Noica, „1984” al lui Orwell, jurnalele din puşcăriile comuniste. Şi, spre finalul deceniului, primele cărţi de business şi de dezvoltare personală, pentru că oamenii înţelegeau că trebuie să se reinventeze profesional. „Era ca o piaţă care încerca simultan să-şi recupereze trecutul confiscat şi să-şi înveţe viitorul. Nu cred că am mai văzut niciodată o asemenea diversitate de motivaţii pe rafturi.”

II. Copilăria (anii ‘90): anii în care totul era de descoperit

Dacă naşterea Libris a avut ceva romantic - entuziasm, haos creativ, foamea cititorilor de a recupera decenii de cenzură -, copilăria a fost mai aspră. Inflaţia din mijlocul anilor ‘90, Caritas, prăbuşirea FNI, criza din 1997-1999 au lovit toate în aceeaşi direcţie: cartea e primul lucru pe care îl tai din buget când banii sunt mai puţini.

Piaţa de carte era în formare. „Reguli? Erau doar cele pe care ţi le inventai tu, în mers”, spune Ana Oniţă. „Contractele se făceau pe încredere şi pe strângere de mână. Apăreau edituri peste noapte, unele tipărind orice, altele construind catalog serios. Distribuţia era inexistentă, fiecare librar îşi aducea cărţile cum putea.” Şi totuşi, în haosul acela se constituiau editurile care aveau să definească literatura română a deceniilor următoare, respectiv Humanitas, Polirom, Nemira, Paralela 45.

Pentru Libris, supravieţuirea a venit uneori din direcţii neaşteptate. Librăria Şt. O. Iosif fusese preluată într-o stare deplorabilă şi nevoia de renovare depăşea ce putea genera librăria singură. Virgil Oniţă a rezolvat problema cu ingeniozitatea unui om care venea din industrie: a aflat că fabricile de bere şi de ape minerale din România nu găseau capace metalice de calitate de care aveau nevoie, dar le găseau în Bulgaria. A importat câteva zeci de milioane de capse metalice. „Am făcut managerii de fabrici de bere fericiţi, iar din banii aceia am modernizat librăria din Braşov.” Concluzia, spusă cu umor sec: „Atunci am ştiut că Libris nu se va închide pentru că rămânem fără bani. Se va închide doar dacă ne pierdem credinţa în carte. Şi asta nu s-a întâmplat niciodată”.

Cel mai greu a fost în mijlocul deceniului. Ana Oniţă descrie anii ‘96-’99 cu o exactitate care vine din trăire: „Inflaţia mânca tot, criza economică lovea în plin, oamenii îşi pierdeau economiile prin Caritas, mai târziu prin FNI, salariile reale scădeau, iar prima reacţie când totul se scumpeşte e să tai cartea de pe lista de cumpărături”.

Şi totuşi, librăria ţinea. Paradoxal, tocmai din cauza crizei. „Oamenii care veneau în librărie în acei ani veneau adesea pentru că acasă era greu, lucrurile nu mergeau, viitorul părea închis şi aveau nevoie de o oră într-un loc liniştit, cu rafturi de cărţi, ca să respire. Librăria devenise un fel de adăpost.”

III. Adolescenţa (2000–2009): identitate, curaj şi un pariu pe viitor

Orice poveste de familie are momentul în care generaţia următoare intră în scenă. La Libris, acel moment a venit în 1997, când Laura Ţeposu, în primul an de facultate la Ştiinţe Economice în Braşov, a început să lucreze ca librar la Şt. O. Iosif. Avea 19 ani şi o foame de citit construită din copilărie. „Mi se părea extraordinar”, spune ea. „Îmi îngrijeam pasiunea şi îmi câştigam şi banii de buzunar.”

Laura n-a rămas doar librar. A terminat facultatea, a dat examenele pentru expert contabil, a intrat în CECCAR în 2007, şi-a deschis o firmă proprie de contabilitate. Trăia, cum descrie ea, „două vieţi paralele”. Trecerea de la familie la echipă n-a venit printr-un moment oficial, ci prin responsabilitate. „La un moment dat nu mai eşti doar studenta care ajută. Începi să vezi că deciziile tale contează, că oamenii se bazează pe tine, că librăria are nevoie nu doar de ataşament, ci şi de structură, viziune şi disciplină.”

Dar presiunea din afară se schimbase. Anii 2000 aduseseră lanţurile mari: Humanitas, Cărtureşti, cu prima librărie deschisă în 2000 şi o întrebare identitară pentru o librărie independentă din Braşov. „Lanţurile mari nu ne-au luat clienţii, ne-au schimbat aşteptările clienţilor”, spune Laura Ţeposu. „Librăria nu mai era doar un spaţiu cu rafturi. Începea să devină experienţă, brand, comunitate, design, selecţie.” Răspunsul Libris a venit din două direcţii: relaţia umană cu cititorul, pe care Ana Oniţă o construise librar cu librar, client cu client şi online-ul, care urma să schimbe totul.

În 2009, în plin val de austeritate, acord cu FMI, salarii bugetare tăiate cu 25%, TVA crescut, Laura a pornit Libris.ro. Momentul părea catastrofal din perspectivă macroeconomică. Din perspectiva ei, era logic. „Vedeam că românii nu citeau mai puţin, citeau diferit. Plecau în Italia, în Spania, în Anglia. Milioane de oameni. Şi voiau cărţi româneşti pe care nu le mai puteau găsi acolo. Vedeam că accesul la carte era profund inegal: dacă locuiai în Bucureşti sau Cluj, aveai acces la sute de titluri; dacă locuiai într-un oraş mic, aveai 30 de titluri în librărie, dintre care 20 erau bibliografie şcolară. Online-ul era singurul mod în care puteam egala balanţa asta.”

POFTA DE CITIT

Ce voiau oamenii să citească îm primii ani după Revoluţie? Tot ce le fusese interzis. Steinhardt, Goma, Eliade întreg, Cioran, Noica, „1984” al lui Orwell, jurnalele din puşcăriile comuniste. Şi, spre finalul deceniului, primele cărţi de business şi de dezvoltare personală, pentru că oamenii înţelegeau că trebuie să se reinventeze profesional.

Editorii de la târgurile de carte o priveau sceptic. Pentru ei, online-ul era o curiozitate, nu un canal serios. Au pornit cu 19.000 de titluri şi trei oameni. Coletele ajungeau la oficiul poştal într-un rucsac. Şi totuşi, după prima lună, Laura a înţeles că avusese dreptate: comenzile veneau din locuri pe harta României pe care nu le anticipase. „Tocmai ei aveau cea mai mare nevoie de noi.”

IV. Tinereţea (2010–2019): creştere, ambiţie şi primele mari realizări

Creşterea Libris.ro în deceniul care a urmat nu e o poveste de Silicon Valley. Nu a existat un moment de inflexiune dramatic sau o achiziţie care să schimbe regulile jocului. E o creştere fără scurtături: metodică, reinvestită, construită pe încrederea cititorului.

Imaginea care rezumă cel mai bine acea perioadă e simplă. „Eram trei persoane care ne ocupam de online şi făceam toate procesele, de la campanii AdWords la împachetat colete”, spune Laura Ţeposu. „Aveam un stoc de 19.000 de titluri. Comenzile veneau pe site, le ambalam manual şi, când se aduna un teanc, puneam coletele într-un rucsac şi le duceam pe jos la oficiul poştal. Sună romantic, dar era, în realitate, mult entuziasm, dar şi multă presiune. Fiecare colet care întârzia însemna un client nemulţumit, iar în 2009 fiecare client nemulţumit era un client care ar fi putut să nu mai folosească online-ul vreodată.”

Tot în acest deceniu s-a născut CarteTeca, proiectul pe care Laura Ţeposu îl numeşte „contribuţia”, partea de retur pe care o datorezi comunităţii din care trăieşti. Motivul e simplu şi strategic în acelaşi timp. „Nu a fost nici pur business, n-am calculat ROI-ul, n-am sperat că aduce vânzări. Nici pur filantropie, pentru că filantropia fără direcţie nu schimbă mare lucru. A fost o decizie pornită de la o asumare: o librărie care vrea să existe şi peste 35 de ani are obligaţia să creeze următoarea generaţie de cititori. Dacă nu intervenim acum, în următorii zece ani vor fi mult mai puţini cititori adulţi de captat. Am pornit proiectul CarteTeca în 2019 împreună cu Salvaţi Copiii România. Astăzi, după şapte ediţii, am investit peste 1,3 milioane de lei în donaţii de carte pentru peste 300 de şcoli, ajungând la zeci de mii de elevi. Pentru mine personal, e proiectul de care sunt cea mai legată.”

Ana Oniţă, cofondatoARE, Libris: „Adevărul e că noi nu am «ales» să deschidem o librărie, librăria era deja acolo, iar noi am ales să nu o pierdem. Eu lucram ca librar la Şt. O. Iosif încă din 1980, eram deja la a doua decadă petrecută printre rafturi cu cărţi. După ‘89, librăria era în pericol real să fie transformată în orice altceva: un magazin, un birou, un bar; era epoca în care spaţiile bune din centru se reaşezau peste noapte. Pentru noi, ideea că Şt. O. Iosif ar putea să nu mai fie librărie părea o pierdere pe care n-aveam cum să o acceptăm.

Virgil Oniţă, cofondator, Libris: (...) Am ştiut că Libris nu se va închide pentru că rămânem fără bani. Se va închide doar dacă ne pierdem credinţa în carte. Şi asta nu s-a întâmplat niciodată.

Laura Ţeposu, CEO, Libris: Echipa noastră, când recomandă o carte, o face pentru că un membru al echipei a citit-o şi a crezut în ea, nu pentru că un algoritm a calculat că se va vinde. Librăria, ca instituţie, e o relaţie umană mediată prin obiectul carte. Asta nu se schimbă. Doar mediul se schimbă.

V. Maturitatea (2020–2026): la 35 de ani, eşti acasă

Pandemia din 2020 a adus Libris în faţa celei mai paradoxale situaţii din istoria sa: cererea a explodat. Pe segmentul tinerilor de 18-24 de ani, creşterea a fost de 85% în câteva săptămâni. Camus şi Márquez s-au vândut în tiraje pe care librăria nu le mai văzuse. Oamenii izolaţi acasă căutau în cărţi răspunsuri pe care prezentul nu le mai dădea.

Laura Ţeposu a preferat să limiteze canalele de marketing în loc să crească necontrolat. „Puteam vinde mai mult, dar n-am vrut să riscăm calitatea livrării sau ambalării.” A fost o lecţie pe care pandemia a dat-o multor companii, dar pe care puţine au aplicat-o: rezilienţa nu se construieşte în criză, ci înaintea ei. „Am învăţat că cititorii nu cumpără doar preţ sau promoţie. Cumpără încredere. În perioade de anxietate, oamenii se întorc la brandurile despre care simt că livrează corect, comunică onest şi nu îi dezamăgesc.”

La 30 de ani de la fondare, în 2021, a venit momentul rebrandingului când Libris a adus în centrul comunicării două idei: „We know books”, adică nu vindem orice, ci vindem cărţi pe care le-am citit, filtrat, recomandat şi conceptul de „ex-libris”, acele mici însemne tipărite pe care iubitorii de carte le aplicau pe volume ca să marcheze că o carte le-a aparţinut, că a lăsat o urmă. „Narativul pe care l-am vrut nu e despre tehnologie sau viteză”, spune Laura Ţeposu. „E despre faptul că, în spatele fiecărui colet care iese din Braşov, există oameni care iubesc cărţile. Atât.”

Ultimii ani au adus presiuni noi: inflaţie, criză energetică, TVA crescut pe carte, recesiune tehnică în 2025. Piaţa românească de carte rămâne printre cele mai mici din Europa, undeva pe 60-100 de milioane de euro anual, de zeci de ori mai puţin decât Polonia sau Cehia, la populaţii comparabile. Iar lectura concurează cu tot: Netflix, TikTok, YouTube, hobbyuri etc. Laura Ţeposu refuză totuşi narativul defetist. „Dacă priveşti asta ca pe o luptă cu suma zero, e o luptă pe care n-o câştigă nimeni. Nici Penguin Random House n-o câştigă, nici Amazon Books.” Paradoxal, TikTok a generat noi bestselleruri: tineri care citesc romane fizice, recomandate prin clipuri BookTok. Tehnologia care părea să ucidă cartea o salvează altfel. „Cred că este o muncă ce trebuie dusă în fiecare generaţie. E un dialog continuu. Iar dialogul ăsta noi îl ducem zilnic, prin ce alegem să recomandăm, prin proiecte ca LibFest, CarteTeca. Suntem în ofensivă, nu în defensivă. Ca dialog cu cititorii am pornit acum peste două decenii Târgul Internaţional de Carte şi Muzică Libris, desfăşurat fizic la Braşov, rebranduit în timp în LIBfest şi extins în online. Lectura trebuie să iasă în întâmpinarea oamenilor, iar dialogul despre care vorbesc nu se poartă doar în librărie, ci oriunde există un om curios şi o carte care îl aşteaptă”, spune Laura Ţeposu.

PASUL ÎN ONLINE

Lansarea platformei Libris.ro a intervenit într-un moment economic nefast, iar proiectul a fost privit cu mare scepticism de edituri, care considerau canalul o curiozitate, nu ceva serios. După numai o lună de la lansare, ideea a fost validată din simplul fapt că primeau comenzi din zone pe care nu le anticipaseră.

Libris a răspuns prin investiţii structurale: 835 de panouri fotovoltaice care acoperă 95% din consumul energetic al depozitului, tehnologie AI de recomandare personalizată, extinderea continuă a CarteTeca. Nu neapărat expansiune, ci adâncime.

La 35 de ani, ce a rămas din 1991? „Aproape totul s-a schimbat în execuţie”, spune Laura Ţeposu. „În 1991, Virgil mergea noaptea cu maşina la Bucureşti ca să ia 200 de cărţi într-un portbagaj. Astăzi avem un depozit de 5.000 de metri pătraţi, 1 milion de volume în stoc permanent, livrări în 24-48 de ore în orice colţ al ţării.”

Dar esenţa a rămas intactă. „Un cititor care intră pe site-ul nostru caută acelaşi lucru pe care îl căuta şi un cititor care intra în librărie în ‘91: să găsească exact cartea de care are nevoie acum. Echipa noastră, când recomandă o carte, o face pentru că un membru al echipei a citit-o şi a crezut în ea, nu pentru că un algoritm a calculat că se va vinde. Librăria, ca instituţie, e o relaţie umană mediată prin obiectul carte. Asta nu se schimbă. Doar mediul se schimbă.”

VI. Epilog: scrisoarea pentru omul din ‘91

Dacă Ana Oniţă ar putea vorbi astăzi cu omul care a semnat actele Libris în 1991, ce i-ar spune? „I-aş spune să aibă răbdare. Că lucrurile importante cresc mai greu decât ne imaginăm. Că vor fi ani în care totul va părea fragil, dar fragilitatea nu înseamnă neapărat slăbiciune.” I-ar mai spune să nu se grăbească să ia decizii din frică. „Frica era constantă în anii ‘90. La 35 de ani, înţelegi că deciziile bune nu se iau niciodată din frică. Se iau din încredere în oameni, în carte, în comunitate. Dacă aveam atunci înţelepciunea asta, multe nopţi de nesomn ar fi fost mai puţin grele. Dar poate că, fără ele, nu ajungeam aici.”

Şi i-ar mai spune ceva: că ceea ce o să-l facă mândru nu vor fi cifrele de afaceri sau metri pătraţi de depozit. Ci faptul că o afacere de familie cu capital 100% românesc poate să rămână ea însăşi la 35 de ani.

Pentru Virgil Oniţă, povestea nespusă a Libris e despre oamenii care au rămas. „Rodica Totoianu, care a fost cu noi de la început. Laura, care a venit în ‘97 şi nu a mai plecat. Şi toţi oamenii care au venit şi nu au mai plecat. Asta e ceva ce, în România anilor 2010 şi 2020, în care toată lumea schimbă jobul la trei ani şi valul de migraţie a destrămat sute de echipe, n-am mai văzut-o povestită. Cum păstrezi o echipă timp de decenii într-o ţară instabilă? Răspunsul nu e despre salarii. E despre faptul că, atunci când ai construit ceva împreună prin ‘91 şi prin ‘97 şi prin pandemie, nu mai pleci uşor.”

Pentru Laura Ţeposu, povestea nespusă e despre profesia în sine. „Librarii au fost printre cei mai discreţi contributori la educaţia continuă a românilor. Nu doar profesorii, nu doar intelectualii, nu jurnaliştii. Librarii. Cei care, când venea un cititor confuz, îi puneau în mână cartea potrivită fără să caute aplauze pentru asta. Care-şi aminteau ce căutase cititorul şi-l aşteptau cu ceva nou. Care comandau special un titlu pentru un singur om. Reportajul aniversar pe care l-aş vrea citit e cel care recunoaşte că ce numim astăzi cultura cititului în România nu există fără munca a câteva mii de librari care, timp de 35 de ani, au făcut un job pentru care nimeni nu le-a mulţumit suficient. Libris e doar o parte a poveştii lor.”