Nimeni nu-l plăcea, toţi îl salutau crispaţi, îi zâmbeau a rânjet, dar nimeni nu îndrăznea să nu-i răspundă la întrebări de genul ce-ai cumpărat, unde ai fost, ce ai în portbagaj, câtă benzină mai ai în rezervor, cine a venit în vizită şi ce ocupaţie au cei pe care îi vedea că trec pragul vecinilor.

2025 s-a terminat mult mai bine decât speram acum un an. Dar mai des ca oricând îmi amintesc de frig, foame, beznă şi frică. Vreme de mai bine de trei decenii, cum necum binele a fost tot mai vizibil, mai pretutindeni, pentru mine şi pentru cei din jur. Cumva am întors spatele acelor vremuri sumbre şi am privit în prezent şi viitor, având mereu satisfacţia mai binelui. Dar pentru că am îngropat atât de adânc – nu doar eu, ci noi toţi, ca naţie – acele amintiri, iată că acum o mulţime uriaşă de oameni crede că era mai bine „atunci”, pe vremea comunismului. O parte dintre ei simt că trăiesc la fel sau mai prost decât atunci. O altă parte dintre aceştia s-au născut după Revoluţie, deci n-au experienţa proprie. Şi cred că ar trebui să vorbim mai des despre cum era. Poate vor afla, poate vor crede, poate îşi vor reaminti şi alte lucuri. Dincolo de „pe vremea lui Ceauşescu toată lumea avea locuinţă şi un loc de muncă”.

Poate că da, nu am cum să afirm contrariul, pentru că nu ştiu. Dar locuinţa şi locul de muncă care erau disponibile erau ambele la fel de obligatorii.

Locul de muncă nu era tocmai de vis – era o ofertă, cam unică. Alternativa era foamea. Locurile de muncă erau repartizate la terminarea facultăţii, iar de ales un oraş anume sau o regiune o puteau face doar cei care se plasau bine în clasament. Fireşte, cei care nu puteau alege ce-şi doreau, ajungeau, cu spunea tata, unde a înţărcat mutu’ iapa. La fel – şi în fabrici sau uzine, nu se discuta dacă îţi place sau nu ce faci, dacă te împlineşte spiritual sau emoţional, dacă găseşti un sens suprem în ceea ce faci, dacă salariul este convenabil, dacă sunt beneficii (nu erau. Deloc), despre creşteri salariale. Cred că la locurile de muncă, pe atunci, singura speranţă la modul general, pentru cei mai mulţi, era ca oamenii din jur să facă viaţa trăibilă. Locul de muncă era... cam unic şi pe viaţă.

Părinţii meu lucrau, ca ingineri, pe ceea ce era la acea vreme „şantier”. La un moment dat, tata a fost detaşat cu munca, într-un orăşel şi mai mic decât cel natal, motiv pentru care pleca la muncă duminică seara şi se întorcea sâmbătă seara; pe-atunci, săptămâna de lucru avea şase zile. Au convenit amândoi că acest lucru nu este optim într-o familie cu doi copii mici, iar tata a găsit (nu ştiu cum) un alt loc de muncă. Dar pentru că tata a „trădat” locul de muncă, şi mai erau şi amândoi în afara sistemului, nefiind membri de partid niciunul, mama a fost concediată. Iar pentru ea nu s-a mai găsit alt loc de muncă timp de ani de zile. Până după Revoluţie.

Ceea ce îmi aminteşte de foame. Nu pentru că nu am fi avut neapărat bani să cumpărăm, ci pentru că nu aveam ce. La Alimentara (aşa erau numite toate magazinele de profil pe atunci), totul – în afară de conservele de mazăre şi nişte dezgustătoare gustări vietnameze din creveţi - era vândut cu porţia. Cinci ouă de persoană pe lună. Un sfert de pâine pe zi - familiile din trei persoane puteau lua una întreagă, din porţia altei zile. Totul era raţionalizat. Şi disponibil rar. Nu puteai pur şi simplu să mergi la cumpărături. Trebuia să vânezi momentul când „se aducea” ceva. Orice. Copil fiind, dacă vedeam coadă la alimentară, mă aşezam la rând. Rugam pe cel din spate să ţină rândul pentru mine şi fugeam acasă să iau banii din sertar. Evident, se putea întâmpla ca până ajungeam la tejgea să se epuizeze orice fusese de vânzare.

Îmi mai amintesc de frig. Nu ştiu câte grade erau iarna în apartament, îmi amintesc doar că era foarte frig, iar iarna era gheaţă şi pe partea din interiorul ferestrelor. Şi adulţii şopteau pe la colţuri că „tovarăşa” (adică Elena Ceauşescu, soţia dictatorului) a spus că dacă e prea frig în locuinţe oamenii pot bate din palme, iar într-o oră creşte temperatura cu un grad. (Pe atunci termenul de doamnă nu exista. Ci doar tovarăşa – învăţătoare, profesoară, secretară, doctor etc.) 

Îmi amintesc că aveam apă caldă la câteva zile, câte două ore, iar dacă ne mişcam cu talent reuşeam să ne spălăm întreaga familie sâmbăta sau duminica. În rest, apa încălzită pe aragaz era singura soluţie.

Poate că nostalgicii care nu-şi permit prea multe resimt acum neajunsurile din prisma faptului că alţii nu sunt la fel de obidiţi ca şi ei. Dacă e rău pentru toată lumea, nu e la fel de rău ca atunci când alţii sunt bine.

„Anul Nou care n-a fost” nu e vreun film SF, de tipul „Urzeala Tronurilor”, nici măcar nu mai e în mare vogă, pentru că a trecut mai bine de un an de la lansare. Pesemne că nici nu sunt prea mulţi cititori de BUSINESS Magazin simpatizanţi ai comunismului. Dar cred că trebuie să le povestim şi altora – pe înţelesul lor – cum era atunci.   

BUSINESS Magazin vă urează să aveţi un an bun!

Ioana Mihai-Andrei este redactor-şef, Business Magazin