În 1993 lucram ca secretară de departament şi în săptămâna următoare avea loc şedinţa trimestrială a echipei de conducere. Directorul meu s-a gândit că sunt suficient de experimentată să fac eu raportul de activităţi al departamentului: „Miki, e important pentru mine să am încredere în tine că situaţia va fi gata joi seara, vineri dimineaţă avem şedinţa. Dacă nu te descurci, spune-mi, sunt aici să te ajut”. Ca să fac raportul, fireşte, aveam nevoie de date şi din alte departamente, dar Dana, colega mea de la tehnic, nu a reuşit să mi le transmită, pentru că era foarte ocupată cu sarcinile ei. 

Am insistat şi marţi, şi miercuri, şi joi dimineaţă şi... nimic. Dar nici n-am zis nimănui nimic, nu mi-a trecut prin cap. Partea mea o făcusem, dar raportul, evident, nu era complet, deci nu era bun de nimic. Joi după-amiază, directorul mi-a cerut situaţia, iar eu, mândră de toată munca şi  insistenţa cu care am cerut datele de care aveam nevoie, i-am spus liniştită că raportul nu e gata pentru că Dana nu mi-a dat cifrele necesare. Dacă mi le-ar fi dat, totul ar fi fost perfect. Dar, ce să vezi, nu era vina mea! „Aici nu este vorba de vină, Miki”, mi-a spus directorul meu. „Aici este vorba de faptul că nu ai colaborat.

Întâi de toate cu mine, pentru că nu m-ai informat că eşti în impas. Dacă ştiam, puteam să găsesc eu o soluţie să obţinem datele. Să-ţi faci treaba înseamnă să-ţi faci treaba până la capăt.” Mi-a fost foarte ruşine! Avea perfectă dreptate. Şi aşa, la douăzeci şi trei de ani, am învăţat o lecţie pe care nu am uitat-o niciodată: a-ţi face treaba înseamnă a o face bine şi până la capăt împreună cu ceilalţi oameni implicaţi. Să-ţi pese, cu alte cuvinte, nu doar de raport în sine, ci şi de oamenii din jur şi de nevoile şi problemele lor. Întâmplarea de mai sus este doar una dintre interacţiunile cu oamenii din care am învăţat lecţii preţioase despre ce înseamnă să fii un adult responsabil. Şi de fiecare dată lecţia a venit pe teritoriul valorilor. 

Când îţi este ruşine că nu te-ai ridicat la nivelul de responsabilitate al celorlalţi înseamnă că îţi pasă, că îţi doreşti să fii şi tu ca ei, să joci în liga lor de profesionişti care nu doar că ştiu ce au de făcut faptic, dar au şi principii clare şi solide despre cum se finalizează orice proces de muncă: prin solidaritate, respect, colaborare. Am adus în discuţie întâmplarea de mai sus pentru că în anii aceia nu aveam AI, aveam îndrumare de la om la om. Şi dacă automatizarea este bună pentru că scurtează timpi nenecesari de activitate umană, rămâne întrebarea: „noi cum şi când mai conlucrăm?”, întrebare care are la rădăcină îngrijorarea ”noi cum ne mai raportăm moral unii la ceilalţi, când procesul conlucrării dintre oameni s-a subţiat?” Identitatea noastră este un construct social.

Ne definim prin amintiri despre locul în care ne-am născut, numele sau familia din care provenim, dar şi prin asemănări şi deosebiri cu oamenii care ne-au marcat sau cu oamenii printre care trăim. Şi tot împreună cu  ei ne formăm şi ne întărim valorile, axa principală cu care ne definim ca oameni. Pentru mine, spunem noi, valorile importante sunt: corectitudinea, bunătatea şi sinceritatea. Sau altele, precum: dreptatea, integritatea, încrederea, solidaritatea, speranţa, iubirea, grija faţă de semeni şi aşa mai departe.

Dar aceste valori se formează şi se validează social. Nimeni nu este bun în singurătatea casei sale. El devine bun, atunci când se comportă aşa printre oameni. Din nou, nimeni nu este sincer în afara interacţiunii cu alţi oameni, ci abia atunci, dacă se comportă aşa. Integru, responsabil, respectuos, eşti printre oameni şi tot ei sunt cei care te validează astfel, dacă te comporţi ca atare. Iar când greşeşti, mustrarea lor este cea care te determină să reflectezi şi să te pui pe direcţia bună. Pentru tine, pentru că îţi doreşti să fii un om bun, dar şi pentru ceilalţi, pentru că valorile sunt deziderate, aspiraţii sociale ale oamenilor care ne ajută pe toţi, atunci când ne comportăm astfel, să creăm o lume mai sigură, în care să ne simţim valorizaţi şi care să permită întrajutorarea, colaborarea. Revenind la perioada pe care o traversăm astăzi, ceea ce se observă este că fiecare companie a pus AI-ul ca direcţie strategică de business.

În plus, se adaugă timpul pe care fiecare angajat trebuie să-l dedice pentru a deveni utilizator competent al noilor tehnologii. Şi este firesc să fie aşa. AI este un produs pe care trebuie să-l învăţăm pentru că a devenit bazal, igienic să facem asta. La fel cum este igienic în business să poţi folosi un computer, Excel sau Word. Doar că această automatizare prin AI are şi o faţetă care ar trebui să ne îngrijoreze. Unii spun că pericolul este „singurătatea”. Şi este, pentru că oamenii au nevoie de interacţiuni umane. Probabil că cei care semnalează pericolul ”singurătăţii” se gândesc la depresie, o problemă reală şi majoră.  Eu mai văd o problemă la fel de reală şi de majoră: empatia şi corelaţia ei cu moralitatea. Empatia, adică dorinţa de a-i înţelege pe ceilalţi, are nevoie de mediu social, de interacţiuni între oameni. Aşa se hrăneşte ea.

Atunci când îţi pasă de cineva, se întâmplă procese fiziologice în organism ca, de exemplu, creşterea oxitocinei. Citim asta în ochii oamenilor, auzim în tonul vocii lor, simţim când ne strângem mâinile. Empatia se hrăneşte fizic. De altfel, toate studiile arată că cu cât eşti mai depărtat de celălalt în celălalt birou, în celălalt sediu, în celălalt oraş gradul de empatie al oricărui individ scade. Îmi pasă mai mult de cel cu care îmi petrec timpul fizic decât de colegii, prietenii care se află la distanţă. Dar empatia este şi condiţia pentru moralitate. Pentru ca integritatea, respectul sau bunătatea să se manifeste, condiţia preliminară este să-mi pese de celălalt, să am empatie.

Moralitatea noastră se reglează social, în interacţiune nemijlocită cu ceilalţi oameni.  De altfel, în cartea „Republica” întrebarea care deschide reflecţia lui Platon asupra „Republicii ideale” este următoarea: ” Dacă ai avea un inel pe deget pe care dacă l-ai întoarce ai deveni invizibil, ar mai avea rost să fii un om drept, corect?”  Adică, dacă nu te vede nimeni, mai are sens să fii moral? Iar ca ultimă reflecţie pe această temă şi legându-mă de întâmplarea mea cu ruşinea, mă întreb: oare cum putem evolua noi ca oameni, cum ne putem învăţa lecţiile care ne fac adulţi autonomi şi responsabili în afara unui mediu în care interacţionăm un timp însemnat, în care con-lucrăm cu oamenii? Putem noi evolua în afara acestei oglinzi?

Singurătatea fizică şi morală a oamenilor nu este o problemă pe care să o lăsăm spre rezolvare indivizilor în viaţa lor personală, tocmai pentru că este socială. Iar viaţa socială privată a oamenilor de când au apărut platformele „sociale” şi după fenomenul de mare însingurare şi frică pe care l-a produs pandemia, s-a redus semnificativ şi îngrijorător. La asta se adaugă, încă incipient, interacţiunea cu roboţii. Astfel, astăzi, în opinia mea, timpul pentru reconstrucţie socială cel mai sănătos şi la îndemână este timpul petrecut la birou.

Cred, de aceea, că timpul pe care îl petrec oamenii împreună şi felul în care îl folosesc ar trebuie să devină  o direcţie strategică pentru companii, la fel de strategică cum este şi implementarea AI.  Iar despre acest timp pe care oamenii îl petrec împreună poate că ar trebui să gândim mai neconvenţional, aşa cum sunt şi vremurile. De exemplu, un timp alocat interacţiunii dintre oameni care să servească şi să încurajeze discuţiile pe tema omenescului în termeni de  dileme, valori, emoţii, preferinţe umane. Astfel de interacţiuni au calitatea că dau timp suficient oamenilor să se cunoască într-o manieră profundă şi nicidecum superficială, hrănesc empatia şi, astfel, creează mediul propice reglajelor morale şi evoluţiei noastre comune ca indivizi maturi, integraţi social.