Anul trecut, pe vremea asta, cred că am scris cel mai interesant articol al anului – Ce va urma dacă lumea globalizării se va sfârşi?. Am pornit de la teoria lui Peter Zeihan, unul dintre cei mai în vogă analişti geopolitici americani, care, într-o carte apărută în 2022 – The End of the World is Just the Beginning: Mapping the Collapse of Globalization – susţinea că vârful modelului de globalizare a fost atins în 2019. În 2020 lumea a început să se schimbe din cauza crizelor şi a războaielor care au tot apărut. Liniştea şi burghezia occidentale au început să fie date peste cap, iar modelul de prosperitate adus de globalizare a început să fie pus sub semnul întrebării. Pornind de la acest lucru şi urmărind evenimentele ultimilor cinci ani, şi mai ales ce se anunţă, întrebarea pe care mi-o pun şi o pun interlocutorilor este dacă nu cumva România a atins în 2024 cel mai bun nivel de creştere economică şi un anumit nivel de prosperitate, cel puţin în oraşele mari şi cel puţin la nivelul unei anumite categorii socio-profesionale. Dacă i-ai fi întrebat pe părinţii şi bunicii noştri care au fost, după ei, cei mai buni ani, probabil că ar fi spus anii ’70. Iar acest lucru se vede şi din pozele şi privirile pe care le aveau atunci.

În anii ’70, când România a beneficiat de o anumită deschidere, nimeni nu şi-ar fi putut închipui că, în numai câţiva ani, ar putea să înceapă un ciclu de două decenii care să dea peste cap totul: anii ’80 şi anii ’90. Nivelul de trai atins în anii ’70 de către părinţii noştri, cel puţin ai mei, nu s-a mai regăsit în anii ’80 şi ’90. După anii ’90, noi am beneficiat de o anumită creştere a nivelului de trai, de o anumită creştere a veniturilor şi, ulterior, a puterii de cumpărare prin faptul că inflaţia a scăzut, iar cursul valutar leu/euro nu a mai crescut, ceea ce ne-a determinat să vedem lucrurile altfel, într-un mod mai pozitiv. Anul 2024 a fost punctul maxim al atingerii unui anumit nivel de trai şi de putere de cumpărare. Din 2025, ne confruntăm cu creşterea inflaţiei – de la 5% anul trecut, ne ducem spre 9-10% în acest an –, cu o creştere a cursului valutar leu/euro – chiar dacă mică, totuşi cu impact major în mintea multor români –, cu încetinirea semnificativă a creşterilor salariale şi chiar cu îngheţarea oricăror creşteri salariale, atât în companiile private, cât şi la stat. Din luna august am intrat într-o perioadă de cel puţin un an în care inflaţia va fi mai mare decât creşterea nominală a salariului, ceea ce va duce la o creştere real negativă a câştigurilor. Mulţi ar spune că încă e bine, pentru că nu s-au tăiat salariile în valoare nominală. Aşa, cu o creştere salarială, chiar dacă sub inflaţie, te mai descurci. Pentru că economia a încetinit vizibil, în fiecare lună suntem cu un picior în zona de recesiune, companiile private nu prea mai investesc, nu prea mai caută oameni, nu prea mai majorează salariile. Fiecare companie se uită în organigramă să vadă de unde mai poate tăia. În sectorul de stat vor urma restructurări de poziţii bugetare, vor mai scădea unele sporuri şi beneficii, se vor impozita anumite venituri, ceea ce, în final, va însemna o reducere a câştigurilor salariale şi o scădere a puterii de cumpărare. Dacă businessul privat a dat doi paşi înapoi, companiile încercând să se protejeze de înrăutăţirea vremurilor economice, politice şi  sociale, economia şi-a pierdut din forţa de creştere, iar întrebarea care se pune acum este dacă mai are motoare de creştere. Confruntată cu propriile probleme, Germania nu mai este un motor de creştere economică, nici pentru Europa, nici pentru noi.

Sectorul de IT, care ne-a adus un plus de creştere economică substanţial în ultimele două decenii, este pe zero, nu mai are din ce să crească. Industria scade de cinci ani încoace şi depindem în primul rând de Germania. Construcţiile au încetinit vizibil.

Consumul, care era principalul motor de creştere, a scăzut semnificativ, de la o rată de creştere de 9% pe an la numai 2% pe an şi s-ar putea să marcheze chiar o creştere zero în momentul în care se va vedea în preţul produselor creşterea de TVA şi accize.

Salariile, pe lângă faptul că nu mai beneficiază de creşteri de două cifre, stagnează, asta în cel mai bun caz, pentru că unele chiar au intrat pe minus. Iar pe fondul creşterii costurilor – factura la energie mai scumpă, rata bancară mai mare, preţul produselor şi serviciilor mai ridicat, costul unui trai bun mai mare –, ceea ce rămâne în final este foarte puţin. În ultimii
25 de ani, din 2000 încoace, economia României a crescut de zece ori datorită investiţiilor străine, datorită fondurilor europene, datorită intrării în NATO şi UE, datorită creşterii clasei de corporatişti, datorită investiţiilor în retail, în IT, în bănci, în supermarketuri şi malluri, în dezvoltări imobiliare. După 25 de ani, este normal să existe o reaşezare. Dar întrebarea este: cine şi ce va trage din nou economia înainte? Pentru că, din punct de vedere politic şi social, suntem deja traşi înapoi. Dintr-un anumit punct de vedere, pentru o bună parte dintre voi, dintre noi, s-ar putea ca 2024 să fi fost cel mai bun an. Cu toţii suntem de acord că măsurile fiscale vor tăia din puterea de cumpărare, vor schimba anumite lucruri în bugetul personal al fiecăruia, nu vor mai fi atât de mulţi bani disponibili şi pentru altceva.Dezastrul fiscal este atât de mare, creşterea datoriei statului este atât de rapidă, încât măsurile de corecţie fiscală de acum s-ar putea să fie insuficiente. Indiferent ce se va întâmpla şi ce măsuri fiscale se vor lua, toate aceste lucruri vor mânca din puterea de cumpărare a fiecăruia în următorii ani.  

(cristian.hostiuc@zf.ro)