Burnoutul obişnuia să fie o problemă de „nişă” - o problemă a medicilor care lucrau până târziu în noapte, a avocaţilor corporatişti mereu pe muchia deadline-urilor sau a fondatorilor de startup care trăiau cu cafea, adrenalină şi şedinţe. Anul acesta, epuizarea pare că a devenit o stare colectivă. Nu mai vorbim despre oboseală trecătoare (care se rezolva cu city break într-un oraş european), ci despre un tip de epuizare care nu dispare nici după o noapte bună de somn, nici după o vacanţă scurtă şi nici după o cană de cafea băută într-un loc instagramabil. Trăim într-o lume în care toţi par să fie obosiţi.

Fără să ne dăm seama, am alunecat într-o criză culturală a oboselii. Suntem o generaţie - de fapt, mai multe generaţii - care funcţionează pe gol. Lucrăm, comunicăm, ne conectăm, dar rareori ne mai simţim prezenţi. Burnoutul din 2025 nu e rezultatul unui singur factor, ci al unei combinaţii toxice de presiuni care s-au amestecat până când n-au mai putut fi separate.

Trăim într-o cultură a disponibilităţii permanente. Teams, Zoom - toate ne-au făcut munca mai „flexibilă”, dar şi mai invazivă. Mult mai invazivă după pandemie decât ne-am imagina. Nu mai există o oră clară la care se termină ziua de lucru, iar graniţa dintre „acasă” şi „la birou” a devenit un mit.

Dacă lucrezi de acasă, practic această graniţă este inexistentă. „Chiar dacă e 6, pot să mai stau puţin să rezolv taskul ăsta” – şi destul de des mai petrecem o oră sau două în faţa laptopului. Punctul verde de lângă numele tău din aplicaţie a devenit un simbol al loialităţii. Dacă eşti offline, eşti suspect. Dacă răspunzi la un mesaj la 22:30, eşti dedicat. Şi undeva, între notificări, KPI-uri şi „calluri scurte”, am uitat ce înseamnă liniştea şi ce să facem cu timpul liber. Cum ne deconectăm real?

Peste toate astea, planează nesiguranţa economică. Piaţa muncii e un haos în slow motion: concedieri anunţate peste noapte, bugete tăiate, companii care „se restructurează strategic” şi nici nu mai vorbim de măriri salariale. Chiar şi cei mai buni dintre noi trăiesc cu teama că ar putea fi următorii. „Să faci mai mult cu mai puţin” a devenit o mantră, atât pentru angajaţi, cât şi pentru angajatori. Dar în goana după eficienţă, tot mai mulţi descoperim că preţul real e sănătatea mintală.

Apoi vine presiunea socială, perfecţionată şi amplificată de reţelele sociale. Ne comparăm neîncetat - cariere, vacanţe, familie, hobby-uri. „Cum X reuşeşte atâtea în vremurile astea şi eu nu?”  – toţi o gândim din când în când. Pe Instagram şi LinkedIn, toată lumea pare să aibă viaţa pusă la punct: succes profesional, vacanţe, corp tonifiat, meditaţie la răsărit, sală la final de zi. În faţa acestor vitrine digitale, realitatea noastră pare mereu insuficientă. Trăim cu impresia că suntem în întârziere în viaţă.

Şi, ca şi cum nu era destul, s-a adăugat şi presiunea invizibilă a inteligenţei artificiale. AI-ul a adus promisiunea unei lumi mai uşoare, dar şi anxietatea unei lumi mai nesigure. Ne fascinează, ne ajută, ne inspiră - şi totuşi, undeva în adâncul minţii se naşte întrebarea: „Cât timp mai e nevoie de mine, de fapt?”. Deja citim despre rolurile de entry-level sau cele administrative pe care le preia încet AI. Ne simţim forţaţi să ţinem pasul cu o viteză care nu mai e omenească.

Pentru a face faţă, am inventat o industrie întreagă a „wellbeingului”. Meditaţie la prânz, yoga între două meetinguri, retreaturi în natură - toate menite să repare ceea ce sistemul distruge zi de zi. Dar adevărul e că am transformat chiar şi relaxarea într-o formă de performanţă. Ne odihnim nu pentru a trăi mai bine, ci pentru a lucra mai eficient după. Epuizarea s-a ascuns sub un ambalaj de echilibru şi autoîmbunătăţire. Companiile au învăţat şi ele lecţia: e mai simplu să ofere un abonament la o aplicaţie de mindfulness decât să schimbe o cultură organizaţională care glorifică munca în exces. E ca şi cum dai umbrele oamenilor în mijlocul unei furtuni şi numeşti asta grijă şi ajutor.

Desigur, sunt şi oameni care încep să spună „nu”. Care refuză meetinguri inutile, închid laptopul la timp şi nu mai răspund la mesaje după program. Care aleg locuri de muncă mai „uşoare”, chiar dacă mai prost plătite. Care pun pe primul loc nu ambiţia, ci sănătatea lor mintală. Însă nu toată lumea îşi permite acest lux.

Poate burnoutul nu e despre cât muncim, ci despre cum trăim.

Despre felul în care am învăţat să ne măsurăm valoarea în productivitate şi să confundăm epuizarea cu dovada implicării. Cât timp vom continua să numim asta normalitate?     

Oana Ioniţă este Social media manager BUSINESS Magazin, Ziarul Financiar, După Afaceri Premium