Dar cei care se ingrijoreaza cu privire la deficit gresesc. In actualele conditii, nu exista o contradictie intre ce este bun pe termen scurt si ce este bun pe termen lung; o interventie fiscala extinsa va imbunatati perspectivele pe termen lung ale economiei.

 

Asertiunile ca deficitul bugetar crescut inrautateste perspectivele economiei pe termen lung se bazeaza pe ideea ca imprumuturile de la guvern vor descuraja investitiile private - adica guvernul, aruncand cantitati mari de credite in piata, ar reduce apetitul mediului de afaceri de a cheltui pe noi fabrici si echipamente si aceasta ar aduce pe termen lung o reducere a ritmului de crestere a economiei.

 

In conditii normale, in favoarea acestui argument s-ar putea spune multe. Dar conditiile de acum sunt oricum, numai normale nu. Ganditi-va ce ati putea pati anul viitor daca administratia Obama ar ceda in fata gardienilor deficitului bugetar si si-ar reduce planurile fiscale.

 

Va duce aceasta la un nivel mai scazut al dobanzilor? Cu siguranta nu va duce la o reducere a dobanzilor pe termen scurt, mai mult sau mai putin aflate sub controlul Rezervei Federale. Fed deja mentine la cele mai scazute niveluri posibile aceste dobanzi - practic aproape zero - si nu-si va modifica politica decat daca vede semne ca economia ameninta sa se supraincalzeasca, perspectiva care nu pare realista pentru multa vreme de acum inainte.

 

Dar ce se va intampla cu dobanzile pe termen lung? Nivelul acestora, deja la un minim istoric pentru ultima jumatate de secol, reflecta in principal ce se asteapta de la dobanzile pe termen scurt. Austeritatea fiscala ar putea sa le impinga si mai jos - dar numai prin crearea unor asteptari ca economia va ramane in recesiune severa pentru o lunga perioada, ceea ce ar reduce in loc sa stimuleze investitiile private.

 

Ideea ca politica fiscala restrictiva intr-o perioada in care economia este in depresiune determina reducerea investitiilor private nu e doar un argument ipotetic: este exact ce s-a intamplat in doua momente importante ale istoriei.

 

Primul a avut loc in 1937, cand Franklin D. Roosevelt s-a luat in mod eronat dupa sfatul gardienilor deficitului din vremea sa. El a redus pe scara larga cheltuielile guvernamentale, taind printre altele la jumatate bugetul Works Progress Administration (agentie de dezvoltare a infrastructurii, cu milioane de angajati) si crescand nivelul impozitelor. Rezultatul a fost o recesiune severa si o prabusire brusca a investitiilor private.

 

Al doilea episod a avut loc 60 de ani mai tarziu, in Japonia. In 1996-1997, guvernul japonez a incercat sa-si echilibreze bugetul, reducand cheltuielile si crescand impozitele. Si din nou, recesiunea care a urmat a dus la o prabusire brusca a investitiilor private.

 

Ca sa fie clar, nu sustin ca incercarea de a reduce deficitul bugetar este intot­deauna rea pentru investitiile private. Se poate contraargumenta justificat ca restrictiile fiscale impuse de Bill Clinton in anii ‘90 au contribuit la marele boom al investitiilor din SUA din acel deceniu, care in schimb a stimulat cresterea productivitatii.

 

Ce a facut din austeritatea fiscala o idee atat de proasta, atat in America lui Roosevelt, cat si in Japonia anilor ‘90 au fost circumstantele speciale: in ambele cazuri, guvernul s-a dat inapoi din fata unei capcane - situatia in care autoritatea monetara reduce pe cat posibil dobanzile si totusi economia evolueaza sub capacitate. Si astazi ne aflam in acelasi tip de capcana - si de aceea ingrijorarile privind deficitul fiscal nu au prins momentul potrivit.

 

Inca ceva: expansiunea fiscala va fi si mai buna pentru viitorul Americii daca o mare parte din aceasta expansiune ia forma investitiilor publice: constructia de drumuri, repararea de poduri si dezvoltarea de noi tehnologii, toate acestea facand o natiune mai bogata pe termen lung.

 

Ar trebui ca guvernul sa aiba o politica permanenta de a jongla cu deficite bugetare mari? Bineinteles ca nu. Desi datoria publica nu este un lucru atat de rau pe cat il considera multi - este de fapt vorba despre bani pe care ni-i datoram noua insine -, pe termen lung guvernul, ca si cetateanul obisnuit, trebuie sa-si echilibreze cheltuielile cu veniturile.

 

Dar in acest moment noi ne confruntam cu o falie in zona cheltuielilor private: consumatorii redescopera virtutile economisirii in acelasi timp in care companiile, fripte de excesele trecutului si incorsetate de problemele sectorului financiar, isi reduc investitiile. Falia se va inchide la un moment dat, dar pana atunci cheltuielile guvernamentale trebuie sa preia fraiele. In caz contrar, investitiile private si economia in ansamblu vor cadea si mai mult.

 

Ceea ce vreau sa spun este ca oamenii care cred ca expansiunea fiscala de astazi este rea pentru generatiile urmatoare au inteles gresit situatia. Cel mai bun lucru, atat pentru americanii de astazi, cat si pentru copiii lor, este sa facem orice este necesar ca sa repunem economia pe linia de plutire.