Mă uit la generaţia mea şi nu pot să nu zâmbesc: abia ne-am angajat, abia am învăţat să completăm un timesheet şi deja visăm la „pensionare”. Sigur, nu la cea cu pensie de le stat (cine ştie dacă o vom mai primi), ci la cea care poartă acum numele de „microretirement”: o pauză prelungită, câteva luni departe de birou, luate nu după 40 de ani de muncă, ci după primii doi-trei. La prima vedere, recunosc, pare un paradox. Cum să te retragi dintr-o carieră care abia începe? Şi totuşi, ideea are sens.

Microretirement nu înseamnă lene sau o evadare definitivă, ci o strategie de supravieţuire într-o piaţă a muncii care cere totul, repede şi mult. Pentru unii înseamnă să pleci cu rucsacul în Asia, pentru alţii să faci un curs sau pur şi simplu să nu faci nimic după doi ani în care ţi-ai pierdut energia în Zoomuri şi deadline-uri. Ştiu, părinţii noştri s-au obişnuit să creadă că jobul pe viaţă e semnul maturităţii. Noi, în schimb, am crescut într-o lume în care siguranţa e o iluzie. Azi ai contract, mâine eşti „restructurat”. În plus, trăim cu inflaţie, chirii uriaşe şi o presiune constantă de a fi „performanţi” şi „rezilienţi”. Aşa că da, poate e normal ca la 25 de ani să spui: „Stop, am nevoie de o pauză”.

Există câteva argumente pro pentru acest fenomen. Primul şi cel mai evident: sănătatea mintală. Burnoutul nu e un cuvânt de dicţionar, e realitatea cotidiană a multora dintre noi. Şi dacă o pauză de trei luni te scapă de terapie doi ani mai târziu, atunci poate că e o investiţie.

Burnoutul nu e un cuvânt de dicţionar, e realitatea cotidiană a multora dintre noi. Şi dacă o pauză de trei luni te scapă de terapie doi ani mai târziu, atunci poate că e o investiţie

Apoi, microretire­mentul te obligă să-ţi iei viaţa în propriile mâini. În loc să mergi pe pilot automat din facultate direct într-un job care nu ştii dacă ţi se potriveşte, ai timp să explorezi, să înveţi ceva nou, să îţi dai seama ce vrei. Personal, cred că trei luni de voluntariat sau de studiu intensiv pot fi mai valoroase decât un an pierdut într-un open-space fără aer. Dar, realist vorbind, microretirementul are şi el problemele lui. În primul rând, banii. Nu toată lumea îşi permite să stea luni întregi fără venit. Şi, sincer, să îţi faci un „fond de microretirement” la 23 de ani când salariul abia îţi ajunge pentru chirie şi facturi nu e chiar simplu. Apoi, există riscul ca angajatorii să privească aceste pauze ca pe o dovadă de neseriozitate. Da, ne place să credem că firmele apreciază „autenticitatea”, dar ştim şi că HR-ul ridică sprâncene la prima linie albă din CV.

Şi, desigur, mai există şi problema reintegrării: după ce ai gustat libertatea, e greu să revii la viaţa de „şedinţe maraton şi KPI-uri”. Eu, personal, nu cred că microretirementul e un moft. Îl văd ca pe un simptom, ca pe un efect al unui început de carieră „agitat”. Dacă tinerii simt nevoia să apese butonul de pauză atât de devreme, atunci ceva e stricat în sistem. Poate că nu noi suntem „prea sensibili”, ci cultura muncii e prea rigidă şi prea obsedată de productivitate. Şi mă întreb: dacă joburile ar fi mai echilibrate, dacă sănătatea mintală ar fi luată în serios, am mai simţi nevoia să fugim la 25 de ani de cariere pe care nici măcar nu le-am început bine? Aşa că da, microretirementul poate părea absurd, dar e o realitate. Şi poate ar fi mai sănătos să ne întrebăm nu dacă ne permitem pauze la 25 de ani, ci de ce locurile noastre de muncă sunt construite astfel încât să avem nevoie de ele. Dacă munca ar fi sustenabilă, nu am vorbi despre „pensionări temporare” înainte de prima promovare.     

Oana Ioniţă este Social Media Manager BUSINESS Magazin, Ziarul Financiar, DA Premium