Pentru o clipă, Iranul a avut o industrie A tehnologieI înfloritoare care promitea oamenilor şi economiei un viitor mai bun. Dar regimul ayatollahilor a sufocat-o.

Cândva, scena tehnologică din Iran era la fel de vibrantă ca oricare alta din lume - una plină de tineri inventivi, antreprenori vizionari, mentori educaţi în străinătate şi investitori cu experienţa continentelor. Sancţiunile americane confereau un avantaj aparte, deoarece firmele de tehnologie dominante în Occident, precum Uber şi Amazon, nu puteau funcţiona în Iran. Iranienii puteau umple acest gol cu propriile invenţii, scrie The Atlantic.

Povestea startup-urilor iraniene ar fi putut fi una triumfătoare pentru sectorul privat iranian şi pentru o generaţie tânără care căuta oportunităţi şi conexiune cu lumea exterioară. În schimb, aceasta este o poveste despre furt. Orice produceau antreprenorii şi investitorii iranieni, guvernul lor era hotărât să li-l ia. 

Pentru a descoperi această istorie, The Atlantic a discutat cu peste 70 de persoane din interiorul şi din afara Iranului şi a examinat mii de pagini de înregistrări şi e-mailuri guvernamentale şi corporative cândva secrete. În cinci ani de reportaj, a înţeles că saga sectorului tehnologic iranian este o poveste scurtă despre cum economia ţării a ajuns să fie dominată de puteri fără răspundere, într-o societate guvernată de frică.

Said Rahmani şi-a comparat adesea povestea vieţii cu intriga romanului Alchimistul de Paulo Coelho, în care un tânăr păstor porneşte într-o călătorie lungă şi anevoioasă pentru a-şi găsi comoara, doar pentru a afla că aceasta stătea îngropată lângă casa lui de la bun început.

Inginerii iranieni s-au confruntat cu provocări pe care omologii lor din alte părţi ale lumii nu le-au avut. Din cauza sancţiunilor bancare, nu aveau acces direct la carduri de credit. Acest lucru a făcut ca achiziţionarea de produse şi servicii din străinătate să fie extrem de dificilă. Inginerii a trebuit să inventeze alternative la unele din instrumentele de bază pe care alţi dezvoltatori le folosesc pentru a stoca cod, a lansa site-uri web şi a configura servere.

Said a crescut în Iran în deceniul de dinainte de revoluţia din 1979 şi a plecat în America la scurt timp după aceasta. A studiat în străinătate, a obţinut jobul visurilor sale la IBM, apoi a renunţat la el pentru a lansa un start-up de ultimă generaţie în industria stocării datelor. În 2011 s-a întors la Teheran - mai întâi pentru a explora posibilităţi de afaceri pentru o companie internaţională de investiţii, apoi, când compania a dat înapoi, pentru a înfiinţa propriul fond de capital de risc. Said era proaspăt bărbierit, cu părul tuns scurt, grizonat şi ochelari subţiri şi dreptunghiulari. Era carismatic, muncitor şi extrem de optimist. În Iran, a identificat o mână de startup-uri promiţătoare: platforme pentru comerţ electronic, partajare video, plăţi, călătorii, anunţuri publicitare. Fondul său, numit Sarava, nu numai că ar fi investit în astfel de eforturi, dar le-ar fi oferit şi mentorat, astfel încât să cultive un ecosistem complet nou de antreprenori locali. Cel mai de succes proiect al Sarava a fost un site de electronice de larg consum numit Digikala. Fondatorii săi au fost Hamid şi Saeid Mohammadi, gemenii identici ai unui brutar. Pentru a lansa Digikala în 2006, unul dintre fraţi şi-a vândut maşina, iar celălalt a folosit bani destinaţi nunţii sale. Aceştia operau dintr-un birou pe care fratele lor mai mare li-l împrumutase, iar angajaţii făceau livrări în Teheran pe scutere motorizate. Said a investit puţin peste jumătate din fondurile iniţiale ale Sarava în Digikala, care a oferit firmei sale o participaţie de 51% în companie. Cu această investiţie, Digikala a evoluat de la un site web axat pe electronice, care atrăgea în principal adolescenţii pasionaţi de tehnologie, la un comerciant cu amănuntul universal - versiunea iraniană a Amazon. A înfiinţat centre de distribuţie în toată ţara şi oferea livrare a doua zi. În scurt timp, chiar şi iranienii fără experienţă în cumpărături online au început să comande de la Digikala. Până la sfârşitul anului 2014, compania ajunsese să primească 3.000 de comenzi pe zi şi era evaluată la 150 de milioane de dolari. Sarava a susţinut, de asemenea, un accelerator numit Avatech, care oferea companiilor aflate la început de drum mentorat, spaţiu de lucru şi finanţare în schimbul unei participaţii minoritare. Sute de echipe au aplicat. Printre fondatorii aleşi s-au numărat unii care aveau poze cu liderul suprem Ali Khamenei setate ca imagine de fundal pentru ecran, iar alţii ai căror prieteni fuseseră închişi în timpul protestelor opoziţiei.

Inginerii iranieni s-au confruntat cu provocări pe care omologii lor din alte părţi ale lumii nu le-au avut. Din cauza sancţiunilor bancare, nu aveau acces direct la carduri de credit. Acest lucru a făcut ca achiziţionarea de produse şi servicii din străinătate să fie extrem de dificilă. Inginerii a trebuit să inventeze alternative la unele din instrumentele de bază pe care alţi dezvoltatori le folosesc pentru a stoca cod, a lansa site-uri web şi a configura servere. Cu toate acestea, sectorul tehnologic a explodat. Magazinele online şi serviciile de ride-hailing au apărut parcă de nicăieri, iar publicaţiile autohtone au răsărit pentru a acoperi o industrie care s-a format practic peste noapte. Dintr-o dată, o nouă mobilitate părea posibilă într-o ţară în care întotdeauna a contat foarte mult cine îţi erau părinţii sau de unde veneai. În industria tehnologică, chiar şi fiii unui brutar puteau avea succes. Fraţii Mohammadi au început să viseze la extindere în afara Iranului. Deoarece sectorul startup-urilor era atât de nou şi se dezvolta atât de rapid, guvernul avea puţin control asupra lui. Industria tehnologică era „o bulă în care oamenii puteau decide cum vor să conducă o echipă, cum tratează femeile din echipă, care sunt regulile privind purtarea vălului la birou”, a spus un director european care a lucrat în acest sector. „Eram atât de puţin vizibili încât chiar puteam face ceva.” În 2015, o companie din prima generaţie a Avatech a produs un videoclip muzical filmat în birourile Avatech. A adaptat muzica piesei „We Will Rock You” a trupei Queen cu versuri persane pentru a surprinde parcursul solitar, dar plin de satisfacţii, al fondatorului startup-ului: „Mulţi spun că nu va funcţiona. Voi spuneţi că va funcţiona. Acum duceţi-vă şi arătaţi-le cine are dreptate!” Fondatorii companiilor cărora Avatech le-a fost mentor, aşezaţi în faţa laptopurilor lor, băteau din palme şi cu mâinile în mese în ritmul distinctiv al melodiei, acompaniaţi de o chitară electrică. A doua zi după încărcarea videoclipului, unul dintre colegii lui Said a primit apeluri telefonice de la persoane pe care le cunoştea, care îl mustrau şi îi spuneau că videoclipul era interpretat ca promovând cultura occidentală. Acesta a fost un avertisment timpuriu pentru probleme care urmau să vină. O foarte mică parte din economia Iranului poate fi descrisă ca aparţinând pe deplin sectorului privat. Multe dintre cele mai mari industrii ale ţării operează prin intermediul unor companii deţinute de Corpul Gardienilor Revoluţiei Islamice (CGRI). Altele prin subsidiare ale unor agenţii, cunoscute sub numele de bonyade, care răspund clerului. Aceste entităţi puternice resping concurenţa prin ameninţări implicite sau explicite. Când Said a înfiinţat Sarava, i-a căutat pe cei mai independenţi investitori privaţi pe care i-ar fi putut găsi. Unul dintre ei era un fost profesor la Rhodes care se întorsese în Iran şi înfiinţase un fond de investiţii în 2005. Alţi investitori ai Sarava făcuseră sau moşteniseră averi în industria textilă, a fisticului şi a junk foodului, în unele cazuri înainte de revoluţie. Dar anumite conexiuni cu statul - chiar dacă indirecte, prin intermediul băncilor sale - erau inevitabile. La început, companiile de tehnologie operau într-un spaţiu juridic pe care codul comercial învechit al ţării nu îl cartografiase încă. Aceasta însemna că nu erau nici guvernate, nici protejate de vreo lege aplicabilă. Avantajul în acest sens a fost mai degrabă pentru regim decât pentru întreprinderi: statul avea o înclinaţie spre aplicarea arbitrară a legii şi luarea de mită măruntă şi avea multe pârghii pe care le putea folosi pentru a interfera cu companiile private. Totuşi, anii de boom tehnologic - mijlocul anilor 2010 - au coincis în mare măsură cu un moment optimist în Iran. Fostul preşedinte Hassan Rouhani curta un acord nuclear cu Occidentul care oferea promisiunea ridicării sancţiunilor, iar scena tehnologică avea aliaţi în interiorul guvernului ales. Sorena Sattari, vicepreşedintele lui Rouhani pentru ştiinţă şi tehnologie, s-a prezentat ca un pasionat de tehnologie. Familia sa avea legături cu liderul suprem, ceea ce l-a transformat într-o persoană de încredere, cu influenţă dincolo de funcţiile sale oficiale. În culise, a fost şi consilier informal pentru sectorul startup-urilor, întâlnindu-se cu Said şi alţi executivi. Pe măsură ce negocierile privind acordul nuclear cu Iranul se apropiau de finalizare în 2015, interesul investitorilor străini pentru Iran a atins un nivel comparabil cu frenezia. Said credea că Sarava avea nevoie de 100 de milioane de dolari pentru a finanţa transformarea pe care o avea în minte pentru Digikala. A strâns mai mult de dublul acestei sume. Industria tehnologică iraniană era acum cea mai fierbinte scenă din ţară, iar Sarava, la bine şi la rău, era în centrul ei.

Cu toate acestea, sectorul tehnologic a explodat. Magazinele online şi serviciile de ride-hailing au apărut parcă de nicăieri, iar publicaţiile autohtone au răsărit pentru a acoperi o industrie care s-a format practic peste noapte. Dintr-o dată, o nouă mobilitate părea posibilă într-o ţară în care întotdeauna a contat foarte mult cine îţi erau părinţii sau de unde veneai.

Punctul de cotitură a venit la sfârşitul verii anului 2015, imediat după încheierea acordului nuclear cu Iranul. Khamenei a ţinut un discurs în faţa a sute de comandanţi în uniformă ai CGRI, lăudându-le virtuţile şi transmiţând un avertisment: inamicul căuta să se infiltreze în ţară. Această infiltrare putea fi economică, politică sau culturală. Într-un alt discurs, câteva săptămâni mai târziu, Khamenei a folosit cuvântul pentru „infiltrare”, nofooz, de 54 de ori şi a vorbit despre reţele de influenţă economică legate de America în interiorul ţării. Acordul nuclear ridicase perspectiva unei conexiuni reale cu restul lumii, iar Khamenei nu îşi dorea nimic de genul acesta. Scena startup-urilor, cu conferinţele, atelierele şi acceleratoarele sale, cu cultura sa asemănătoare cu cea din Silicon Valley, cu investitorii şi consilierii săi străini, i se părea lui şi altora că este vârful de lance al unei astfel de ameninţări. Curând, reprezentanţii serviciilor de securitate au început să sperie antreprenorii cu atacuri publice, interogatorii şi arestări. Apoi, intermediari oportunişti, cu un picior în sectorul privat şi celălalt în securitate, le-au oferit fondatorilor protecţie - în schimbul unei părţi din companiile lor aflate în creştere rapidă. A fost o mare înşelătorie. În 2016, un cont misterios a apărut pe reţelele de socializare. Se numea Shabnaameh, cuvântul persan pentru „samizdat” (cuvânt din rusă descriind practica disidentă de multiplicare şi distribuire clandestină a literaturii şi publicaţiilor cenzurate în fostul bloc sovietic şi în alte ţări cu regim totalitar), iar postările sale erau scrise în stilul furtiv al unui curajos susţinător al adevărului care se opune unui establishment dubios. Părea că a fost creat în adâncul securităţii lui Khamenei, ca parte a unei reacţii negative împotriva acordului nuclear. Printre ţintele sale se număra industria tehnologică, pe care a prezentat-o ca parte a unei reţele care urmărea o schimbare de regim susţinută de SUA. Contul i-a numit pe Said şi Sarava ca având „roluri esenţiale în proiectul de schimbare”. Spre sfârşitul anului 2016, Shabnaameh a lansat o docudramă care pretindea că dezvăluie legăturile startup-urilor cu Occidentul. Numele lui Said, Digikala şi Avatech apăreau pe un afiş care promova filmul. Filmul în sine conţinea un fragment din videoclipul muzical „We Will Rock You” filmat în birourile Avatech şi includea o scurtă apariţie a unui om de afaceri iraniano-american, Siamak Namazi, care atunci era ţinut prizonier de CGRI. Namazi stătea pe un fundal negru, părând slab şi tras, cu vocea slabă. Niciun cineast obişnuit nu ar fi putut avea acces la un prizonier atât de cunoscut. Said a vrut să calmeze îngrijorările forţelor de securitate cu privire la Sarava, încercând să obţină investiţii cu banii generaţi de regim. El a abordat companii care nu erau sub sancţiuni, dar care încă erau deţinute parţial de bonyadele sistemului. Dar aceste discuţii nu au dus nicăieri. Potrivit unei surse în cunoştinţă de cauză, forţele de securitate le-au sfătuit pe bonyade să stea departe de Sarava: Said era cineva în care regimul nu putea avea încredere şi nu-l puteau controla. A fost chemat la interogatorii aproape săptămânal timp de mai bine de un an. Nervii îi erau zdruncinaţi, iar somnul îi era afectat. Nu ştia în cine să aibă încredere şi nu putea alunga suspiciunea că cei din jurul său erau informatori. A încercat să-şi convingă antagoniştii că nu are nimic de ascuns. A organizat întâlniri cu persoane influente din interiorul şi din afara guvernului. Dar aceste eforturi păreau că nu fac decât să alimenteze suspiciunile despre el.

Comparativ cu giganţii de stat care pompau petrol sau forjau oţel, sectorul startup-urilor iraniene nu a fost niciodată deosebit de profitabil. Însă companiile de tehnologie aveau o sursă de avuţie de care regimul era intens interesat: datele despre obiceiurile zilnice ale iranienilor. Uneori, companiile primeau scrisori judiciare oficiale în care se solicitau informaţii specifice care ar putea ajuta la rezolvarea unei infracţiuni. Alteori, autorităţi misterioase pur şi simplu îi sunau pe directori şi le cereau date generale despre utilizatori care acopereau anumite perioade. Mulţi directori au găsit modalităţi de a justifica respectarea acestor cerinţe. Dacă refuzau, companiile lor - şi toate locurile de muncă bine plătite pe care le ofereau tinerilor iranieni - ar fi fost în pericol. Dar nu puteau evita disonanţa cognitivă. Se considerau deschişi la minte, moderni şi liberali. Această concepţie despre sine intra în conflict cu ceea ce li se cerea să facă. „Aici eşuezi ca persoană”, a explicat un director executiv. „Îţi dai seama că nu poţi scăpa de acest lucru. Faci parte din el.” Antreprenorii iranieni din domeniul tehnologiei îşi construiseră afacerile pe un paradox. Ei au fost inspiraţi de miturile din Silicon Valley despre concurenţa acerbă, designul axat pe utilizator pus pe primul loc şi perturbare. Dar Silicon Valley a apărut într-o epocă şi un loc în care accesul la infrastructură, în special la internet, era relativ liber şi deschis. Economia Iranului era construită pe reţele închise. Când valul de startup-uri a ajuns pe ţărmurile Iranului, s-a lovit de o cenzură extinsă pe internet, de limite stricte de acces şi o filozofie anticoncurenţială care a pătruns în sectorul privat. La început, companiile de tehnologie puteau supravieţui şi chiar prospera în aceste limite. Dar au descoperit rapid că restricţiile le erodau esenţa. Autorităţile de aplicare a legii aveau un control enorm asupra existenţei sau dispariţiei startup-urilor. Ei stabileau ce aplicaţii puteau fi descărcate, ce produse erau vândute şi dacă site-urile web puteau fi vizitate de public. În aceste circumstanţe, multe companii au depus eforturi mari pentru a avea linişte cu autorităţile. Una dintre ele, o aplicaţie de ride-hailing numită Tapsi, a fost lansată cu investiţii din partea finanţatorilor CGRI. O altă aplicaţie de ride-hailing, Snapp, şi-a vândut o parte din acţiuni către o companie de telecomunicaţii deţinută de bonyade. Câţiva directori din domeniul tehnologiei i-au ajutat pe cenzorii regimului să controleze internetul la care aveau acces iranienii.

***

Unul dintre investitorii care au descoperit Sarava i-a sugerat lui Said să invite în consiliul de administraţie un om a cărui prezenţă ar putea atenua problemele companiei cu regimul. Investitorul a spus: „Tipul ăsta vorbeşte limba lor”, a povestit Said mai târziu. A fost de acord să o facă, considerând că un loc în consiliul de administraţie din şapte nu era mult de cedat dacă ar fi arătat regimului că Sarava nu reprezenta o ameninţare. Într-o zi, membrul consiliului de administraţie a venit la Said cu o ofertă. Sarava îşi putea rezolva problemele, a spus el, dacă Said accepta să renunţe la 15% din acţiunile sale. Said i-a cerut mai multe detalii: cine făcea această ofertă? În numele cui lucra? Omul regimului a ezitat. Said a refuzat oferta. Dar mesajul transmis a fost clar: numai renunţând la o parte din compania sa el putea spera să fie în siguranţă. În decembrie 2017, Said şi-a dus câţiva dintre directorii executivi într-o excursie corporativă pe insula iraniană Qeshm, o comunitate de pescari cu peşteri de sare, păduri de mangrove şi canioane dramatice. În echipă se afla Emad Shargi, un om de afaceri iraniano-american plăcut şi chipeş. Shargi nu era un director executiv al Sarava, dar uneori făcea consiliere informală, neplătită. În ultima zi a călătoriei lor, în timpul ultimei lor excursii, directorii au aflat că microbuzul lor fusese spart. Au găsit o piatră de mărimea unui pepene galben, înconjurată de cioburi de sticlă albastru-verzuie. Din autobuz lipseau câteva genţi, inclusiv a lui Shargi, în care se aflau cele două paşapoarte ale sale, cel american şi cel iranian. Spargerea a fost aproape sigur pusă în scenă de serviciile de securitate, poate ca avertisment. Dar Shargi nu era deosebit de îngrijorat. Genţile altor persoane fuseseră, de asemenea, luate şi, în câteva săptămâni, a reuşit să obţină copii noi ale paşapoartelor sale. Nu după mult timp, el şi Said au părăsit Iranul împreună pentru a se întâlni cu investitori din Europa. Când Said s-a întors în Iran la sfârşitul lunii ianuarie 2018, paşaportul i-a fost confiscat la aeroport. Autorităţile susţineau că Sarava se implicase în spălare de bani şi că investiţiile sale străine erau false. Au obligat compania să predea teancuri de documente. El l-a avertizat pe Shargi să stea departe, dar pe 18 martie şi Shargi s-a întors în Iran pentru a sărbători Anul Nou Iranian. În jurul orei 2 dimineaţa, pe 24 aprilie 2018, gardienii care lucrau în tura de noapte într-un cartier de afaceri aglomerat din nordul Teheranului au observat ceea ce li s-a părut a fi un jaf. Bărbaţi se agitau prin sediul Sarava, aflat într-o clădire de birouri a cărei faţadă distinctivă semăna cu modelele geometrice ale artei islamice. Dar nu a fost un jaf. Bărbaţii erau agenţi ai CGRI, iar cu ei se afla Emad Shargi. Cu două ore mai devreme, agenţi înarmaţi au jefuit casa în care stătea, l-au îndesat pe Shargi pe bancheta din spate a unuia dintre sedanurile lor Peugeot şi l-au adus la Sarava, unde au spart uşa cu piciorul. Agenţii au cărat în saci de gunoi şi cutii aproape tot ce nu era fixat cu şuruburi şi chiar şi unele lucruri care erau fixate, cum ar fi monitoarele mari cu ecran plat din sala de conferinţe. Au sigilat uşa biroului cu un autocolant care preciza că biroul fusese închis în urma „unui ordin de la un onorabil funcţionar judiciar”. I-au înmuiat degetul lui Shargi în cerneală neagră şi l-au forţat să semneze şi să-şi imprime amprenta pe un document judiciar care menţiona unele dintre obiectele pe care le luaseră. Apoi l-au dus pe Shargi la închisoare.

***

În următoarele opt luni, Shargi a fost interogat timp de sute de ore. Un anchetator l-a întrebat insistent despre investitorii de la Sarava. Shargi ştia puţin despre aceste detalii, iar el le-a spus ofiţerilor acest lucru. A fost sincer cu privire la ceea ce credea despre Said şi munca pe care o făcea. „Dacă această ţară ar avea 1.000 de Said Rahmani, am avea o ţară diferită”, le-a spus el. Unul câte unul, fondatorii de tehnologie iranieni au fugit în Europa şi America de Nord. Nu şi fraţii de la Digikala - ei au rămas în ţară, deşi păreau descurajaţi. „N-ai avut niciodată acel sentiment de curaj, acel sentiment de încredere în sine, sentimentul pe care îl are Elon Musk, pe care îl are Mark Zuckerberg”, a spus ulterior public Saeid Mohammadi. „Sentimentul că ai avut succes în propria ţară.” În mai 2019, Said a plecat în Marea Britanie, intenţionând să se întoarcă. Dar în timp ce se afla în străinătate, a aflat de o scrisoare pe care un minister o trimisese uneia dintre companiile din portofoliul Sarava. Aceasta preciza că companiei i se interzicea să utilizeze anumite servicii guvernamentale, cu excepţia cazului în care Said era înlăturat din consiliul său de administraţie. Într-o altă scrisoare, un oficial de informaţii din guvernul local al Teheranului a cerut companiilor şi organizaţiilor municipalităţii să stea departe de Sarava şi de portofoliul său. La următoarea adunare a acţionarilor, la mijlocul lunii iulie, Said a demisionat din funcţia de director executiv şi membru al consiliului de administraţie al Sarava, în speranţa că companiile din portofoliu ar putea continua să funcţioneze. Regimul câştigase această rundă. Acţionarii au ales noul consiliu de administraţie şi directorul general al Sarava dintr-o listă pe care directorii companiei o împărtăşiseră în prealabil unui oficial al serviciilor de informaţii. Compania s-a angajat, de asemenea, să examineze membrii consiliilor de administraţie ale companiilor din portofoliul său „în coordonare cu autorităţile relevante”, a scris un director executiv al Sarava aceluiaşi oficial al serviciilor de informaţii trei zile mai târziu. Directorul executiv a comunicat numele celor din consiliul de administraţie nou ales al Sarava, adăugând: „Dacă vreuna dintre persoanele nominalizate nu este considerată potrivită, vă rugăm să solicitaţi ca o altă persoană calificată să fie aleasă de acţionari şi prezentată de comitetul menţionat anterior”. Ar salva cu adevărat un astfel de compromis compania? La mijlocul lunii august, Said le-a scris lui Mahmoud Alavi, ministrul serviciilor de informaţii al lui Rouhani, şi lui Hossein Taeb, şeful aripii de informaţii a CGRI, precum şi lui Sattari, vicepreşedintele pentru ştiinţă şi tehnologie. O întrebare dureroasă era tema centrală a scrisorii: ce anume făcuseră Said şi Sarava pentru a merita tratamentul pe care îl primiseră din partea autorităţilor? Sarava instruise companiile din portofoliul său să îşi plătească impozitele, să fie transparente şi să ţină evidenţa contabilă curată, chiar şi atunci când acest lucru le cauza probleme. „În ultimii opt ani, am acţionat pe baza transparenţei, a demnităţii umane şi a unei credinţe profunde în principiile umane, bazându-mă pe Dumnezeu cel  atotputernic”, a scris Said. A primit curând un fel de răspuns, nu direct. Pe 21 august, Taeb i-a scris şefului uneia dintre cele mai puternice bonyade. Având în vedere „problemele şi preocupările de securitate” legate de Sarava, agenţia trebuia să se abţină de la semnarea oricăror acorduri cu Sarava şi firmele sale din portofoliu, inclusiv Digikala, şi să ia în considerare rezilierea oricăror acorduri existente, a ordonat Taeb. Scrisoarea a ajuns la Said. Era o confirmare, în caz că avea nevoie de mai multe informaţii, că niciuna dintre pledoariile sale nu a făcut nici cea mai mică diferenţă. Sarava era eliminată de pe scena tehnologică a Iranului. Ani de presiuni neîncetate - campanii de denigrare, interogatorii, arestări, o percheziţie violentă şi încercări necinstite de preluare a controlului - reuşiseră să o înfângă. În 2020, Digikala avea nevoie de o infuzie de cash. Un investitor interesat a fost o importantă companie iraniană de telecomunicaţii deţinută parţial, prin intermediul mai multor filiale, de Setad-e Ejrayi, o bonyadă controlată de Khamenei. Digikala şi Sarava au refuzat oferta şi au încercat să avanseze prin listarea la Bursa de Valori din Teheran sau prin atragerea altor investitori - doar pentru a-şi vedea drumul blocat la fiecare pas. O întâlnire cu comitetul de reglementare care supraveghea ofertele publice a fost anulată, fără nicio explicaţie. Orice cumpărător care a manifestat interes - chiar şi cei cu legături cu guvernul - a fost avertizat de securitate să renunţe. Spre începutul anului 2024, compania de telecomunicaţii a abordat din nou Digikala cu o ofertă de a-i cumpăra majoritatea acţiunilor. Aproape simultan, procurorul din Teheran a depus o plângere penală împotriva Digikala, susţinând că vindea articole care insultau figuri sfinte. Produsele erau căni cu desene animate, cu nume comune iraniene precum Fatemeh şi Maryam, dintre care unele erau nume de figuri religioase. Dovezi slabe de blasfemie. Cu toate acestea, un director executiv al Digikala a fost închis pentru scurt timp, iar alţii au fost chemaţi la întâlniri respectuoase, dar totuşi ameninţătoare, cu poliţia. Fraţii Digikala au ajuns la concluzia că nu au de ales decât să vândă o participaţie minoritară la companie, deoarece, dacă nu o fac, „mai devreme sau mai târziu, un dezastru se va abate asupra lor”, a spus o persoană care i-a cunoscut. Tranzacţia a evaluat Digikala la aproximativ 550 de milioane de dolari. Said şi o altă persoană aflată la curent cu discuţiile au considerat acest lucru ca o subevaluare brutală. Şi, până când toţi banii au fost plătiţi, moneda iraniană îşi pierduse aproximativ 30% din valoare, făcând din achiziţie un chilipir. „A fost mai degrabă o confiscare decât o achiziţie”, a explicat cineva cu cunoştinţe despre tranzacţie.   

Cândva, scena tehnologică din Iran era la fel de vibrantă ca oricare alta din lume - una plină de tineri inventivi, antreprenori vizionari, mentori educaţi în străinătate şi investitori cu experienţa continentelor. Sancţiunile americane confereau un avantaj aparte, deoarece firmele de tehnologie dominante în Occident, precum Uber şi Amazon, nu puteau funcţiona în Iran. Iranienii puteau umple acest gol cu propriile invenţii, scrie The Atlantic. Povestea startup-urilor iraniene ar fi putut fi una triumfătoare pentru sectorul privat iranian şi pentru o generaţie tânără care căuta oportunităţi şi conexiune cu lumea exterioară. În schimb, aceasta este o poveste despre furt. Orice produceau antreprenorii şi investitorii iranieni, guvernul lor era hotărât să li-l ia.  Pentru a descoperi această istorie, The Atlantic a discutat cu peste 70 de persoane din interiorul şi din afara Iranului şi a examinat mii de pagini de înregistrări şi e-mailuri guvernamentale şi corporative cândva secrete. În cinci ani de reportaj, a înţeles că saga sectorului tehnologic iranian este o poveste scurtă despre cum economia ţării a ajuns să fie dominată de puteri fără răspundere, într-o societate guvernată de frică.Said Rahmani şi-a comparat adesea povestea vieţii cu intriga romanului Alchimistul de Paulo Coelho, în care un tânăr păstor porneşte într-o călătorie lungă şi anevoioasă pentru a-şi găsi comoara, doar pentru a afla că aceasta stătea îngropată lângă casa lui de la bun început.

Comparativ cu giganţii de stat care pompau petrol sau forjau oţel, sectorul startup-urilor iraniene nu a fost niciodată deosebit de profitabil. Însă companiile de tehnologie aveau o sursă de avuţie de care regimul era intens interesat: datele despre obiceiurile zilnice ale iranienilor.

Said a crescut în Iran în deceniul de dinainte de revoluţia din 1979 şi a plecat în America la scurt timp după aceasta. A studiat în străinătate, a obţinut jobul visurilor sale la IBM, apoi a renunţat la el pentru a lansa un start-up de ultimă generaţie în industria stocării datelor. În 2011 s-a întors la Teheran - mai întâi pentru a explora posibilităţi de afaceri pentru o companie internaţională de investiţii, apoi, când compania a dat înapoi, pentru a înfiinţa propriul fond de capital de risc. Said era proaspăt bărbierit, cu părul tuns scurt, grizonat şi ochelari subţiri şi dreptunghiulari. Era carismatic, muncitor şi extrem de optimist. În Iran, a identificat o mână de startup-uri promiţătoare: platforme pentru comerţ electronic, partajare video, plăţi, călătorii, anunţuri publicitare. Fondul său, numit Sarava, nu numai că ar fi investit în astfel de eforturi, dar le-ar fi oferit şi mentorat, astfel încât să cultive un ecosistem complet nou de antreprenori locali. Cel mai de succes proiect al Sarava a fost un site de electronice de larg consum numit Digikala. Fondatorii săi au fost Hamid şi Saeid Mohammadi, gemenii identici ai unui brutar. Pentru a lansa Digikala în 2006, unul dintre fraţi şi-a vândut maşina, iar celălalt a folosit bani destinaţi nunţii sale. Aceştia operau dintr-un birou pe care fratele lor mai mare li-l împrumutase, iar angajaţii făceau livrări în Teheran pe scutere motorizate. Said a investit puţin peste jumătate din fondurile iniţiale ale Sarava în Digikala, care a oferit firmei sale o participaţie de 51% în companie. Cu această investiţie, Digikala a evoluat de la un site web axat pe electronice, care atrăgea în principal adolescenţii pasionaţi de tehnologie, la un comerciant cu amănuntul universal - versiunea iraniană a Amazon. A înfiinţat centre de distribuţie în toată ţara şi oferea livrare a doua zi. În scurt timp, chiar şi iranienii fără experienţă în cumpărături online au început să comande de la Digikala. Până la sfârşitul anului 2014, compania ajunsese să primească 3.000 de comenzi pe zi şi era evaluată la 150 de milioane de dolari. Sarava a susţinut, de asemenea, un accelerator numit Avatech, care oferea companiilor aflate la început de drum mentorat, spaţiu de lucru şi finanţare în schimbul unei participaţii minoritare. Sute de echipe au aplicat. Printre fondatorii aleşi s-au numărat unii care aveau poze cu liderul suprem Ali Khamenei setate ca imagine de fundal pentru ecran, iar alţii ai căror prieteni fuseseră închişi în timpul protestelor opoziţiei.

***

Inginerii iranieni s-au confruntat cu provocări pe care omologii lor din alte părţi ale lumii nu le-au avut. Din cauza sancţiunilor bancare, nu aveau acces direct la carduri de credit. Acest lucru a făcut ca achiziţionarea de produse şi servicii din străinătate să fie extrem de dificilă. Inginerii a trebuit să inventeze alternative la unele din instrumentele de bază pe care alţi dezvoltatori le folosesc pentru a stoca cod, a lansa site-uri web şi a configura servere. Cu toate acestea, sectorul tehnologic a explodat. Magazinele online şi serviciile de ride-hailing au apărut parcă de nicăieri, iar publicaţiile autohtone au răsărit pentru a acoperi o industrie care s-a format practic peste noapte. Dintr-o dată, o nouă mobilitate părea posibilă într-o ţară în care întotdeauna a contat foarte mult cine îţi erau părinţii sau de unde veneai. În industria tehnologică, chiar şi fiii unui brutar puteau avea succes. Fraţii Mohammadi au început să viseze la extindere în afara Iranului. Deoarece sectorul startup-urilor era atât de nou şi se dezvolta atât de rapid, guvernul avea puţin control asupra lui. Industria tehnologică era „o bulă în care oamenii puteau decide cum vor să conducă o echipă, cum tratează femeile din echipă, care sunt regulile privind purtarea vălului la birou”, a spus un director european care a lucrat în acest sector. „Eram atât de puţin vizibili încât chiar puteam face ceva.” În 2015, o companie din prima generaţie a Avatech a produs un videoclip muzical filmat în birourile Avatech. A adaptat muzica piesei „We Will Rock You” a trupei Queen cu versuri persane pentru a surprinde parcursul solitar, dar plin de satisfacţii, al fondatorului startup-ului: „Mulţi spun că nu va funcţiona. Voi spuneţi că va funcţiona. Acum duceţi-vă şi arătaţi-le cine are dreptate!” Fondatorii companiilor cărora Avatech le-a fost mentor, aşezaţi în faţa laptopurilor lor, băteau din palme şi cu mâinile în mese în ritmul distinctiv al melodiei, acompaniaţi de o chitară electrică. A doua zi după încărcarea videoclipului, unul dintre colegii lui Said a primit apeluri telefonice de la persoane pe care le cunoştea, care îl mustrau şi îi spuneau că videoclipul era interpretat ca promovând cultura occidentală. Acesta a fost un avertisment timpuriu pentru probleme care urmau să vină. O foarte mică parte din economia Iranului poate fi descrisă ca aparţinând pe deplin sectorului privat. Multe dintre cele mai mari industrii ale ţării operează prin intermediul unor companii deţinute de Corpul Gardienilor Revoluţiei Islamice (CGRI). Altele prin subsidiare ale unor agenţii, cunoscute sub numele de bonyade, care răspund clerului. Aceste entităţi puternice resping concurenţa prin ameninţări implicite sau explicite. Când Said a înfiinţat Sarava, i-a căutat pe cei mai independenţi investitori privaţi pe care i-ar fi putut găsi. Unul dintre ei era un fost profesor la Rhodes care se întorsese în Iran şi înfiinţase un fond de investiţii în 2005. Alţi investitori ai Sarava făcuseră sau moşteniseră averi în industria textilă, a fisticului şi a junk foodului, în unele cazuri înainte de revoluţie. Dar anumite conexiuni cu statul - chiar dacă indirecte, prin intermediul băncilor sale - erau inevitabile. La început, companiile de tehnologie operau într-un spaţiu juridic pe care codul comercial învechit al ţării nu îl cartografiase încă. Aceasta însemna că nu erau nici guvernate, nici protejate de vreo lege aplicabilă. Avantajul în acest sens a fost mai degrabă pentru regim decât pentru întreprinderi: statul avea o înclinaţie spre aplicarea arbitrară a legii şi luarea de mită măruntă şi avea multe pârghii pe care le putea folosi pentru a interfera cu companiile private. Totuşi, anii de boom tehnologic - mijlocul anilor 2010 - au coincis în mare măsură cu un moment optimist în Iran. Fostul preşedinte Hassan Rouhani curta un acord nuclear cu Occidentul care oferea promisiunea ridicării sancţiunilor, iar scena tehnologică avea aliaţi în interiorul guvernului ales. Sorena Sattari, vicepreşedintele lui Rouhani pentru ştiinţă şi tehnologie, s-a prezentat ca un pasionat de tehnologie. Familia sa avea legături cu liderul suprem, ceea ce l-a transformat într-o persoană de încredere, cu influenţă dincolo de funcţiile sale oficiale. În culise, a fost şi consilier informal pentru sectorul startup-urilor, întâlnindu-se cu Said şi alţi executivi. Pe măsură ce negocierile privind acordul nuclear cu Iranul se apropiau de finalizare în 2015, interesul investitorilor străini pentru Iran a atins un nivel comparabil cu frenezia. Said credea că Sarava avea nevoie de 100 de milioane de dolari pentru a finanţa transformarea pe care o avea în minte pentru Digikala. A strâns mai mult de dublul acestei sume. Industria tehnologică iraniană era acum cea mai fierbinte scenă din ţară, iar Sarava, la bine şi la rău, era în centrul ei.

Punctul de cotitură a venit la sfârşitul verii anului 2015, imediat după încheierea acordului nuclear cu Iranul. Khamenei a ţinut un discurs în faţa a sute de comandanţi în uniformă ai CGRI, lăudându-le virtuţile şi transmiţând un avertisment: inamicul căuta să se infiltreze în ţară. Această infiltrare putea fi economică, politică sau culturală.

Punctul de cotitură a venit la sfârşitul verii anului 2015, imediat după încheierea acordului nuclear cu Iranul. Khamenei a ţinut un discurs în faţa a sute de comandanţi în uniformă ai CGRI, lăudându-le virtuţile şi transmiţând un avertisment: inamicul căuta să se infiltreze în ţară. Această infiltrare putea fi economică, politică sau culturală. Într-un alt discurs, câteva săptămâni mai târziu, Khamenei a folosit cuvântul pentru „infiltrare”, nofooz, de 54 de ori şi a vorbit despre reţele de influenţă economică legate de America în interiorul ţării. Acordul nuclear ridicase perspectiva unei conexiuni reale cu restul lumii, iar Khamenei nu îşi dorea nimic de genul acesta. Scena startup-urilor, cu conferinţele, atelierele şi acceleratoarele sale, cu cultura sa asemănătoare cu cea din Silicon Valley, cu investitorii şi consilierii săi străini, i se părea lui şi altora că este vârful de lance al unei astfel de ameninţări. Curând, reprezentanţii serviciilor de securitate au început să sperie antreprenorii cu atacuri publice, interogatorii şi arestări. Apoi, intermediari oportunişti, cu un picior în sectorul privat şi celălalt în securitate, le-au oferit fondatorilor protecţie - în schimbul unei părţi din companiile lor aflate în creştere rapidă. A fost o mare înşelătorie. În 2016, un cont misterios a apărut pe reţelele de socializare. Se numea Shabnaameh, cuvântul persan pentru „samizdat” (cuvânt din rusă descriind practica disidentă de multiplicare şi distribuire clandestină a literaturii şi publicaţiilor cenzurate în fostul bloc sovietic şi în alte ţări cu regim totalitar), iar postările sale erau scrise în stilul furtiv al unui curajos susţinător al adevărului care se opune unui establishment dubios. Părea că a fost creat în adâncul securităţii lui Khamenei, ca parte a unei reacţii negative împotriva acordului nuclear. Printre ţintele sale se număra industria tehnologică, pe care a prezentat-o ca parte a unei reţele care urmărea o schimbare de regim susţinută de SUA. Contul i-a numit pe Said şi Sarava ca având „roluri esenţiale în proiectul de schimbare”. Spre sfârşitul anului 2016, Shabnaameh a lansat o docudramă care pretindea că dezvăluie legăturile startup-urilor cu Occidentul. Numele lui Said, Digikala şi Avatech apăreau pe un afiş care promova filmul. Filmul în sine conţinea un fragment din videoclipul muzical „We Will Rock You” filmat în birourile Avatech şi includea o scurtă apariţie a unui om de afaceri iraniano-american, Siamak Namazi, care atunci era ţinut prizonier de CGRI. Namazi stătea pe un fundal negru, părând slab şi tras, cu vocea slabă. Niciun cineast obişnuit nu ar fi putut avea acces la un prizonier atât de cunoscut. Said a vrut să calmeze îngrijorările forţelor de securitate cu privire la Sarava, încercând să obţină investiţii cu banii generaţi de regim. El a abordat companii care nu erau sub sancţiuni, dar care încă erau deţinute parţial de bonyadele sistemului. Dar aceste discuţii nu au dus nicăieri. Potrivit unei surse în cunoştinţă de cauză, forţele de securitate le-au sfătuit pe bonyade să stea departe de Sarava: Said era cineva în care regimul nu putea avea încredere şi nu-l puteau controla. A fost chemat la interogatorii aproape săptămânal timp de mai bine de un an. Nervii îi erau zdruncinaţi, iar somnul îi era afectat. Nu ştia în cine să aibă încredere şi nu putea alunga suspiciunea că cei din jurul său erau informatori. A încercat să-şi convingă antagoniştii că nu are nimic de ascuns. A organizat întâlniri cu persoane influente din interiorul şi din afara guvernului. Dar aceste eforturi păreau că nu fac decât să alimenteze suspiciunile despre el.

***

Comparativ cu giganţii de stat care pompau petrol sau forjau oţel, sectorul startup-urilor iraniene nu a fost niciodată deosebit de profitabil. Însă companiile de tehnologie aveau o sursă de avuţie de care regimul era intens interesat: datele despre obiceiurile zilnice ale iranienilor. Uneori, companiile primeau scrisori judiciare oficiale în care se solicitau informaţii specifice care ar putea ajuta la rezolvarea unei infracţiuni. Alteori, autorităţi misterioase pur şi simplu îi sunau pe directori şi le cereau date generale despre utilizatori care acopereau anumite perioade. Mulţi directori au găsit modalităţi de a justifica respectarea acestor cerinţe. Dacă refuzau, companiile lor - şi toate locurile de muncă bine plătite pe care le ofereau tinerilor iranieni - ar fi fost în pericol. Dar nu puteau evita disonanţa cognitivă. Se considerau deschişi la minte, moderni şi liberali. Această concepţie despre sine intra în conflict cu ceea ce li se cerea să facă. „Aici eşuezi ca persoană”, a explicat un director executiv. „Îţi dai seama că nu poţi scăpa de acest lucru. Faci parte din el.” Antreprenorii iranieni din domeniul tehnologiei îşi construiseră afacerile pe un paradox. Ei au fost inspiraţi de miturile din Silicon Valley despre concurenţa acerbă, designul axat pe utilizator pus pe primul loc şi perturbare. Dar Silicon Valley a apărut într-o epocă şi un loc în care accesul la infrastructură, în special la internet, era relativ liber şi deschis. Economia Iranului era construită pe reţele închise. Când valul de startup-uri a ajuns pe ţărmurile Iranului, s-a lovit de o cenzură extinsă pe internet, de limite stricte de acces şi o filozofie anticoncurenţială care a pătruns în sectorul privat. La început, companiile de tehnologie puteau supravieţui şi chiar prospera în aceste limite. Dar au descoperit rapid că restricţiile le erodau esenţa. Autorităţile de aplicare a legii aveau un control enorm asupra existenţei sau dispariţiei startup-urilor. Ei stabileau ce aplicaţii puteau fi descărcate, ce produse erau vândute şi dacă site-urile web puteau fi vizitate de public. În aceste circumstanţe, multe companii au depus eforturi mari pentru a avea linişte cu autorităţile. Una dintre ele, o aplicaţie de ride-hailing numită Tapsi, a fost lansată cu investiţii din partea finanţatorilor CGRI. O altă aplicaţie de ride-hailing, Snapp, şi-a vândut o parte din acţiuni către o companie de telecomunicaţii deţinută de bonyade. Câţiva directori din domeniul tehnologiei i-au ajutat pe cenzorii regimului să controleze internetul la care aveau acces iranienii.

***

Unul dintre investitorii care au descoperit Sarava i-a sugerat lui Said să invite în consiliul de administraţie un om a cărui prezenţă ar putea atenua problemele companiei cu regimul. Investitorul a spus: „Tipul ăsta vorbeşte limba lor”, a povestit Said mai târziu. A fost de acord să o facă, considerând că un loc în consiliul de administraţie din şapte nu era mult de cedat dacă ar fi arătat regimului că Sarava nu reprezenta o ameninţare. Într-o zi, membrul consiliului de administraţie a venit la Said cu o ofertă. Sarava îşi putea rezolva problemele, a spus el, dacă Said accepta să renunţe la 15% din acţiunile sale. Said i-a cerut mai multe detalii: cine făcea această ofertă? În numele cui lucra? Omul regimului a ezitat. Said a refuzat oferta. Dar mesajul transmis a fost clar: numai renunţând la o parte din compania sa el putea spera să fie în siguranţă. În decembrie 2017, Said şi-a dus câţiva dintre directorii executivi într-o excursie corporativă pe insula iraniană Qeshm, o comunitate de pescari cu peşteri de sare, păduri de mangrove şi canioane dramatice. În echipă se afla Emad Shargi, un om de afaceri iraniano-american plăcut şi chipeş. Shargi nu era un director executiv al Sarava, dar uneori făcea consiliere informală, neplătită. În ultima zi a călătoriei lor, în timpul ultimei lor excursii, directorii au aflat că microbuzul lor fusese spart. Au găsit o piatră de mărimea unui pepene galben, înconjurată de cioburi de sticlă albastru-verzuie. Din autobuz lipseau câteva genţi, inclusiv a lui Shargi, în care se aflau cele două paşapoarte ale sale, cel american şi cel iranian. Spargerea a fost aproape sigur pusă în scenă de serviciile de securitate, poate ca avertisment. Dar Shargi nu era deosebit de îngrijorat. Genţile altor persoane fuseseră, de asemenea, luate şi, în câteva săptămâni, a reuşit să obţină copii noi ale paşapoartelor sale. Nu după mult timp, el şi Said au părăsit Iranul împreună pentru a se întâlni cu investitori din Europa. Când Said s-a întors în Iran la sfârşitul lunii ianuarie 2018, paşaportul i-a fost confiscat la aeroport. Autorităţile susţineau că Sarava se implicase în spălare de bani şi că investiţiile sale străine erau false. Au obligat compania să predea teancuri de documente. El l-a avertizat pe Shargi să stea departe, dar pe 18 martie şi Shargi s-a întors în Iran pentru a sărbători Anul Nou Iranian. În jurul orei 2 dimineaţa, pe 24 aprilie 2018, gardienii care lucrau în tura de noapte într-un cartier de afaceri aglomerat din nordul Teheranului au observat ceea ce li s-a părut a fi un jaf. Bărbaţi se agitau prin sediul Sarava, aflat într-o clădire de birouri a cărei faţadă distinctivă semăna cu modelele geometrice ale artei islamice. Dar nu a fost un jaf. Bărbaţii erau agenţi ai CGRI, iar cu ei se afla Emad Shargi. Cu două ore mai devreme, agenţi înarmaţi au jefuit casa în care stătea, l-au îndesat pe Shargi pe bancheta din spate a unuia dintre sedanurile lor Peugeot şi l-au adus la Sarava, unde au spart uşa cu piciorul. Agenţii au cărat în saci de gunoi şi cutii aproape tot ce nu era fixat cu şuruburi şi chiar şi unele lucruri care erau fixate, cum ar fi monitoarele mari cu ecran plat din sala de conferinţe. Au sigilat uşa biroului cu un autocolant care preciza că biroul fusese închis în urma „unui ordin de la un onorabil funcţionar judiciar”. I-au înmuiat degetul lui Shargi în cerneală neagră şi l-au forţat să semneze şi să-şi imprime amprenta pe un document judiciar care menţiona unele dintre obiectele pe care le luaseră. Apoi l-au dus pe Shargi la închisoare.

***

În următoarele opt luni, Shargi a fost interogat timp de sute de ore. Un anchetator l-a întrebat insistent despre investitorii de la Sarava. Shargi ştia puţin despre aceste detalii, iar el le-a spus ofiţerilor acest lucru. A fost sincer cu privire la ceea ce credea despre Said şi munca pe care o făcea. „Dacă această ţară ar avea 1.000 de Said Rahmani, am avea o ţară diferită”, le-a spus el. Unul câte unul, fondatorii de tehnologie iranieni au fugit în Europa şi America de Nord. Nu şi fraţii de la Digikala - ei au rămas în ţară, deşi păreau descurajaţi. „N-ai avut niciodată acel sentiment de curaj, acel sentiment de încredere în sine, sentimentul pe care îl are Elon Musk, pe care îl are Mark Zuckerberg”, a spus ulterior public Saeid Mohammadi. „Sentimentul că ai avut succes în propria ţară.” În mai 2019, Said a plecat în Marea Britanie, intenţionând să se întoarcă. Dar în timp ce se afla în străinătate, a aflat de o scrisoare pe care un minister o trimisese uneia dintre companiile din portofoliul Sarava. Aceasta preciza că companiei i se interzicea să utilizeze anumite servicii guvernamentale, cu excepţia cazului în care Said era înlăturat din consiliul său de administraţie. Într-o altă scrisoare, un oficial de informaţii din guvernul local al Teheranului a cerut companiilor şi organizaţiilor municipalităţii să stea departe de Sarava şi de portofoliul său. La următoarea adunare a acţionarilor, la mijlocul lunii iulie, Said a demisionat din funcţia de director executiv şi membru al consiliului de administraţie al Sarava, în speranţa că companiile din portofoliu ar putea continua să funcţioneze. Regimul câştigase această rundă. Acţionarii au ales noul consiliu de administraţie şi directorul general al Sarava dintr-o listă pe care directorii companiei o împărtăşiseră în prealabil unui oficial al serviciilor de informaţii. Compania s-a angajat, de asemenea, să examineze membrii consiliilor de administraţie ale companiilor din portofoliul său „în coordonare cu autorităţile relevante”, a scris un director executiv al Sarava aceluiaşi oficial al serviciilor de informaţii trei zile mai târziu. Directorul executiv a comunicat numele celor din consiliul de administraţie nou ales al Sarava, adăugând: „Dacă vreuna dintre persoanele nominalizate nu este considerată potrivită, vă rugăm să solicitaţi ca o altă persoană calificată să fie aleasă de acţionari şi prezentată de comitetul menţionat anterior”. Ar salva cu adevărat un astfel de compromis compania? La mijlocul lunii august, Said le-a scris lui Mahmoud Alavi, ministrul serviciilor de informaţii al lui Rouhani, şi lui Hossein Taeb, şeful aripii de informaţii a CGRI, precum şi lui Sattari, vicepreşedintele pentru ştiinţă şi tehnologie. O întrebare dureroasă era tema centrală a scrisorii: ce anume făcuseră Said şi Sarava pentru a merita tratamentul pe care îl primiseră din partea autorităţilor? Sarava instruise companiile din portofoliul său să îşi plătească impozitele, să fie transparente şi să ţină evidenţa contabilă curată, chiar şi atunci când acest lucru le cauza probleme. „În ultimii opt ani, am acţionat pe baza transparenţei, a demnităţii umane şi a unei credinţe profunde în principiile umane, bazându-mă pe Dumnezeu cel  atotputernic”, a scris Said. A primit curând un fel de răspuns, nu direct. Pe 21 august, Taeb i-a scris şefului uneia dintre cele mai puternice bonyade. Având în vedere „problemele şi preocupările de securitate” legate de Sarava, agenţia trebuia să se abţină de la semnarea oricăror acorduri cu Sarava şi firmele sale din portofoliu, inclusiv Digikala, şi să ia în considerare rezilierea oricăror acorduri existente, a ordonat Taeb. Scrisoarea a ajuns la Said. Era o confirmare, în caz că avea nevoie de mai multe informaţii, că niciuna dintre pledoariile sale nu a făcut nici cea mai mică diferenţă. Sarava era eliminată de pe scena tehnologică a Iranului. Ani de presiuni neîncetate - campanii de denigrare, interogatorii, arestări, o percheziţie violentă şi încercări necinstite de preluare a controlului - reuşiseră să o înfângă. În 2020, Digikala avea nevoie de o infuzie de cash. Un investitor interesat a fost o importantă companie iraniană de telecomunicaţii deţinută parţial, prin intermediul mai multor filiale, de Setad-e Ejrayi, o bonyadă controlată de Khamenei. Digikala şi Sarava au refuzat oferta şi au încercat să avanseze prin listarea la Bursa de Valori din Teheran sau prin atragerea altor investitori - doar pentru a-şi vedea drumul blocat la fiecare pas. O întâlnire cu comitetul de reglementare care supraveghea ofertele publice a fost anulată, fără nicio explicaţie. Orice cumpărător care a manifestat interes - chiar şi cei cu legături cu guvernul - a fost avertizat de securitate să renunţe. Spre începutul anului 2024, compania de telecomunicaţii a abordat din nou Digikala cu o ofertă de a-i cumpăra majoritatea acţiunilor. Aproape simultan, procurorul din Teheran a depus o plângere penală împotriva Digikala, susţinând că vindea articole care insultau figuri sfinte. Produsele erau căni cu desene animate, cu nume comune iraniene precum Fatemeh şi Maryam, dintre care unele erau nume de figuri religioase. Dovezi slabe de blasfemie. Cu toate acestea, un director executiv al Digikala a fost închis pentru scurt timp, iar alţii au fost chemaţi la întâlniri respectuoase, dar totuşi ameninţătoare, cu poliţia. Fraţii Digikala au ajuns la concluzia că nu au de ales decât să vândă o participaţie minoritară la companie, deoarece, dacă nu o fac, „mai devreme sau mai târziu, un dezastru se va abate asupra lor”, a spus o persoană care i-a cunoscut. Tranzacţia a evaluat Digikala la aproximativ 550 de milioane de dolari. Said şi o altă persoană aflată la curent cu discuţiile au considerat acest lucru ca o subevaluare brutală. Şi, până când toţi banii au fost plătiţi, moneda iraniană îşi pierduse aproximativ 30% din valoare, făcând din achiziţie un chilipir. „A fost mai degrabă o confiscare decât o achiziţie”, a explicat cineva cu cunoştinţe despre tranzacţie.  

Traducere şi adaptare: Bogdan Cojocaru