Oamenii de ştiinţă au identificat un nou tip de val de căldură asociat schimbărilor climatice, denumit „snow-eater” – „mâncător de zăpadă”. Fenomenul apare primăvara sau la începutul verii şi poate accelera puternic topirea stratului de zăpadă din regiunile montane.

Un studiu publicat în revista Science Advances şi preluat de Gizmodo arată că aceste episoade sunt diferite atât de perioadele obişnuite de vreme caldă, cât şi de valurile de căldură clasice.

Cercetătorii au analizat date meteorologice din vestul Statelor Unite pentru perioada 1850-2015 şi au urmărit episoadele în care temperaturile au rămas peste pragul de îngheţ timp de cel puţin trei zile, între 19 martie şi 1 iulie.

Modelele utilizate indică faptul că astfel de valuri de căldură pot dubla aproximativ viteza de topire a zăpezii. În general, ele durează între trei şi cinci zile.

Datele mai arată că şapte dintre cele 11 mari inundaţii de primăvară provocate de topirea zăpezii, înregistrate în vestul SUA după 1950, s-au produs la cel mult cinci zile după un astfel de episod.

Potrivit studiului, suprafaţa afectată de aceste valuri de căldură a crescut, începând din secolul al XIX-lea, cu aproximativ 102.000 de kilometri pătraţi pe secol.

În acelaşi timp, frecvenţa fenomenelor a crescut, iar prima lor apariţie anuală tinde să se producă tot mai devreme. Cercetătorii avertizează că aceste estimări liniare ar putea chiar să subestimeze ritmul schimbărilor din ultimele decenii şi din viitor.

Un episod deosebit de puternic a fost înregistrat în martie 2026, când un dom de căldură a acoperit vestul Statelor Unite şi a adus temperaturi neobişnuit de ridicate până în zonele montane.

Problema nu este doar una meteorologică. Stratul de zăpadă din munţi funcţionează ca un rezervor natural de apă, iar în unele state americane poate asigura până la 75% din resursele disponibile.

În mod normal, cantitatea de apă acumulată în zăpadă atinge un maxim în jurul datei de 1 aprilie, după care este eliberată treptat, pe parcursul mai multor luni.

În 2026, însă, topirea rapidă din martie a redus sever aceste rezerve. La 1 aprilie, cantitatea de apă rămasă în stratul de zăpadă din vestul SUA se afla la cel mai scăzut nivel înregistrat vreodată pentru acea dată.

Consecinţele s-au resimţit ulterior prin secetă severă, niveluri foarte scăzute în sistemul râului Colorado şi incendii extinse în nord-vestul Statelor Unite.

Organizaţia World Weather Attribution a concluzionat că episodul din martie ar fi fost „practic imposibil” fără influenţa încălzirii globale provocate de activităţile umane.

Pentru Europa, inclusiv România, fenomenul este relevant prin prisma dependenţei de stratul de zăpadă montan pentru alimentarea râurilor şi a rezervelor de apă. Dacă astfel de episoade devin mai frecvente şi în alte regiuni, ele pot modifica radical calendarul topirii zăpezii şi pot accentua alternanţa dintre inundaţii timpurii, secetă şi risc crescut de incendii.