În 1926, Henry Ford a decis ca angajaţii fabricilor sale să aibă liber atât sâmbăta, cât şi duminica, fără să le reducă salariile. Un secol mai târziu, weekendul de două zile pare atât de firesc încât este greu de imaginat viaţa fără el. Numai că munca hibridă, săptămâna de patru zile, smartphone-ul şi e-mailurile trimise duminică seara încep din nou să şteargă graniţa dintre muncă şi timpul liber, scrie The Guardian într-o analiză publicată pe 16 august.

Timp de 11 ani, între 1929 şi 1940, Uniunea Sovietică a experimentat practic o lume fără weekend. Pentru a menţine fabricile permanent în funcţiune, cetăţenilor li se acorda câte o zi liberă la intervale diferite, astfel încât aproximativ 80% din populaţie să se afle la muncă în orice moment. Experimentul a produs însă un efect neaşteptat: oamenii erau liberi atunci când soţii, copiii sau prietenii lor lucrau. Întâlnirile de familie au devenit dificil de organizat, moralul angajaţilor s-a deteriorat, iar creşterea de productivitate aşteptată nu s-a materializat. Sistemul a fost în cele din urmă abandonat, scrie The Guardian.

Experimentul spune ceva esenţial despre weekend: valoarea lui nu vine numai din faptul că nu muncim, ci din faptul că suntem liberi în acelaşi timp cu ceilalţi.

Brad Beaven, profesor de istorie socială şi culturală la University of Portsmouth, explică pentru publicaţia britanică faptul că weekendul reprezintă victoria timpului colectiv asupra timpului controlat de piaţă. Cu alte cuvinte, nu este doar o perioadă de odihnă, ci şi un moment în care oamenii îşi recapătă controlul asupra propriului timp.

Weekendul aşa cum îl cunoaştem astăzi este, surprinzător, o invenţie relativ recentă. În 1926, Henry Ford a trecut angajaţii fabricilor sale de la şase zile de muncă la cinci zile de câte opt ore, fără reducerea salariilor. Ford nu inventase ideea celor două zile libere – sindicatele, organizaţiile religioase şi unii angajatori progresişti militau deja de multă vreme pentru reducerea programului –, însă dimensiunea imperiului său industrial a contribuit decisiv la legitimarea modelului.

Motivaţia nu era exclusiv altruistă. Linia de asamblare crescuse spectaculos productivitatea fabricilor Ford, dar îi epuiza pe muncitori, iar absenteismul ajunsese în unele fabrici la 10%. În plus, Ford înţelesese un mecanism economic important: oamenii care au timp liber devin şi consumatori. Dacă aveau două zile libere, puteau călători – inclusiv cu automobilele pe care compania sa le producea.

Modelul a funcţionat. Fabricile au reuşit să menţină productivitatea în ciuda reducerii numărului de ore lucrate, iar în 1938 săptămâna de cinci zile a fost adoptată oficial în Statele Unite.

În Marea Britanie, unul dintre pionieri a fost Boots. În 1933, compania deschisese o fabrică atât de eficientă în Nottingham încât ajunsese să producă prea mult. În loc să concedieze oameni într-o perioadă în care şomajul ajunsese la 25%, John Boot a eliminat programul de sâmbătă dimineaţa pentru aproximativ 5.000 de angajaţi, fără să le reducă salariile. Experimentul a redus absenteismul şi a devenit politică oficială a companiei în anul următor. Weekendul complet de două zile avea însă să se răspândească pe scară largă în Marea Britanie abia după cel de-Al Doilea Război Mondial.

Industrializarea schimbase fundamental relaţia oamenilor cu timpul. În societăţile agricole, munca era dictată în primul rând de anotimpuri şi vreme. Fabricile au adus ceasul, schimburile şi programul fix. Paradoxal, tocmai organizarea rigidă a muncii a făcut posibilă şi organizarea rigidă a timpului liber.

Iar timpul liber a devenit rapid o industrie. Oamenii mergeau la meciuri, cumpărau haine, ieşeau la cinema, făceau excursii. Mai târziu, zborurile ieftine au creat fenomenul city-breakurilor şi al minivacanţelor. Weekendul, conceput ca opusul muncii şi al economiei, a devenit el însuşi un motor al consumului.

Un secol mai târziu, însă, graniţele sale încep din nou să dispară.

Vinerea în care lucrăm de acasă poate fi şi ziua în care punem o maşină de spălat, în timp ce duminica ajungem să răspundem la e-mailurile de serviciu. Cumpărăturile nu mai sunt activitatea tradiţională de sâmbătă, pentru că pot fi făcute de pe telefon miercuri seara. Iar săptămâna de patru zile, considerată cândva aproape utopică, a început să devină realitate în anumite economii. În Olanda, spre exemplu, oamenii lucrează în medie 32,1 ore pe săptămână, notează The Guardian.

În acelaşi timp, vinerea începe să se desprindă neoficial de săptămâna de lucru pentru o parte dintre angajaţii care lucrează hibrid. A apărut chiar expresia „Skiveday Friday”, o combinaţie între Friday şi ideea de a „chiuli”: calendarul este încă deschis, laptopul este pornit, dar ritmul de lucru este mult redus.

Fenomenul este suficient de vizibil încât să lase urme în transport. În 2024, Transport for London a eliminat experimental tarifele de vârf în zilele de vineri timp de trei luni, încercând să îi convingă pe navetişti să revină în centrul Londrei. Experimentul nu a funcţionat: vinerea a rămas o zi cu trafic redus. Mai multe companii feroviare britanice au ajuns ulterior să trateze vinerea ca pe o zi complet „off-peak”, la fel ca sâmbăta şi duminica.

Dar libertatea câştigată vinerea vine cu un preţ. Aceiaşi angajaţi care îşi permit să îşi organizeze flexibil ultima zi a săptămânii sunt permanent accesibili prin smartphone, Teams, Slack sau e-mail. Weekendul se extinde spre vineri, dar munca invadează simultan sâmbăta şi duminica.

Pedro Gomes, profesor de economie la Birkbeck, University of London şi autorul cărţii Friday is the New Saturday, consideră că cele două fenomene sunt feţe ale aceleiaşi monede: munca devine mai intensă, iar weekendul încearcă să se extindă pentru a absorbi această presiune. Viteza comunicaţiilor ne supune permanent întreruperilor şi face tot mai dificil atât lucrul profund, cât şi odihna autentică.

De aici vine şi interesul pentru săptămâna de lucru de patru zile. The Guardian citează datele 4 Day Week Foundation, potrivit cărora 56 dintre cele 61 de companii participante la un program-pilot au decis să păstreze modelul după încheierea experimentului. Organizaţia indică o creştere medie a veniturilor de 35% şi o reducere cu 57% a plecărilor angajaţilor pe durata testului. În prezent, aproximativ 260 de companii britanice sunt înscrise oficial în sistemul săptămânii de patru zile.

Există însă o nouă inegalitate. Analiştii vorbesc despre apariţia a două categorii: „time owners”, angajaţii care îşi pot controla într-o măsură importantă locul şi programul de muncă, şi „time slaves”, cei ale căror profesii rămân legate inevitabil de un anumit loc şi de un anumit orar – de la sănătate şi muncă industrială până la livrări şi economia gig.

Această ruptură pune sub semnul întrebării tocmai caracteristica ce a făcut weekendul atât de important: caracterul său colectiv. Dacă unii oameni lucrează patru zile, alţii cinci, iar alţii în schimburi care includ sâmbăta şi duminica, timpul liber încetează să mai fie neapărat un timp petrecut împreună.

Tehnologia a avut şi ea un rol paradoxal. Trenurile, bicicletele produse în masă şi automobilele au extins iniţial posibilităţile weekendului. Astăzi, telefonul mobil şi comunicarea permanentă riscă să facă exact opusul. Relaţiile sociale s-au mutat parţial online, iar fotografiile din vacanţă sunt văzute pe Instagram înainte ca prietenii să se întâlnească la brunch. Planurile pot fi făcute şi anulate printr-un mesaj, iar întâlnirile fizice devin mai uşor de amânat.

Cu toate acestea, temerea că weekendul este pe cale să fie distrus nu este nouă. Victorianii se temeau că muncitorii îşi vor petrece zilele libere consumând alcool. Generaţiile de la jumătatea secolului XX se temeau că televizorul va ţine familiile în casă. Astăzi ne temem că petrecem sâmbăta pe Instagram şi duminica răspunzând la e-mailuri.

Weekendul a supravieţuit tuturor acestor transformări. La 100 de ani, marginile lui sunt mai puţin clare – se extinde spre vineri şi este „muşcat” de e-mailurile de duminică seara. Dar, concluzionează The Guardian, weekendul va continua să se schimbe pentru că şi munca se schimbă. Şi rămâne, probabil, cea mai bună invenţie pe care ne-a oferit-o vreodată munca.