”Economistul mediu, şi există mulţi de acest fel, crede că economia şi pieţele funcţionează prin echilibru, deci pentru a intra în colaps, ceva anume trebuie să aibă un şoc extern”, spune economistul şef al Saxo Bank care face referire la preţul energiei fosile. Între ianuarie 2007 şi iunie 2008, preţul energiei fosile a sărit de la 5,2% din PIB-ul mondial la 12,4%, înghiţind încă 7,2% sau echivalentul a 5 trilioane de dolari din PIB-ul global. ”Având în vedere datoria mondială de 250% din PIB, aveam nevoie de o creştere în exces de 300 de puncte de bază în rata de finanţare pentru a ţine pe linia de plutire finanţele mondiale. Da, energia a fost principalul motiv pentru incidentul din 2007-2008, o criză ce a urmat scenariul comun.” Cu toate acestea, adaugă economistul şef al Saxo Bank, situaţia din prezent este un Minsky clasic. Virtuozul crizei financiare credea că dinamica internă a unui sistem ar putea ea însăşi să genereze un şoc. Pentru că diverşi actori economici (bănci, companii, guverne şi cetăţeni) devin mulţumiţi de sine în vremuri de succes economic. Pe scurt, se culcă pe o ureche, cu gândul că vremurile bune vor dura pe vecie. Efectul net al acestei tendinţe este că riscă din ce în ce mai mult pentru profit. ”Seminţele putrede ale crizei sunt mereu plantate în vremuri de belşug”. Ce fac decidenţii politici şi politicienii într-un asemenea scenariu, se întreabă Steen Jakobsen. Tot el răspunde: acelaşi lucru pe care l-au făcut dintotdeauna. În locul unor acţiuni decisive, trag de timp, încercând să convingă că tacticile lor vor funcţiona. Modul lor de operare este să menţină dobânzi suficient de mici pentru întreţinerea gradului mare de îndatorare. Cu alte cuvinte, pretind că au un plan credibil, dar nu abordează probleme structurale, ci doar câştigă timp.