Raportul anual al Oficiului pentru Responsabilitate Bugetară (OBR) din Marea Britanie nu este, în mod normal, o lectură destinată celor care caută alinare sau optimism. Este o analiză sobră şi, de cele mai multe ori, îngrijorătoare. Iar ediţia din această săptămână nu a făcut excepţie. Potrivit lui Robert Shrimsley, jurnalist Financial Times, riscurile la adresa finanţelor publice sunt „înspăimântătoare”, iar capacitatea statului de a reacţiona la şocuri viitoare a fost „serios erodată”.

Nu este o revelaţie că datoria publică şi nivelul împrumuturilor anuale sunt ridicate – aceste informaţii sunt publice de ani buni. Problema reală, spune Shrimsley, este că nicio guvernare, de la David Cameron încoace, nu a părut dispusă să abordeze serios problema.

Însă raportul aduce o lumină nouă asupra unui aspect esenţial: efectele aşa-numitei „triple garanţii” a pensiilor. Iniţial estimată la 5,2 miliarde lire pe an până în 2029-2030, această politică va costa, de fapt, aproape 15,5 miliarde.

Cheltuielile totale cu pensiile urmează să crească de la 5% la 7,7% din PIB până în anii 2070, în principal din cauza creşterii speranţei de viaţă. Problema este că numărul de persoane active care susţin fiecare pensionar va scădea semnificativ – de la 3,2 la doar 2,7.

Adică mai puţini contribuabili vor fi nevoiţi să plătească mai mult.

„Tripla garanţie” a fost o idee bine intenţionată pentru a combate sărăcia în rândul vârstnicilor. Dar realitatea e că a devenit atât prea costisitoare, cât şi politic imposibil de eliminat. Orice tentativă de reformă este imediat taxată dur, inclusiv de partide care ştiu că actualul sistem nu este sustenabil.

Robert Shrimsley subliniază că acest blocaj este un simptom al unei probleme mai largi: un stat care trăieşte dincolo de posibilităţile sale şi o clasă politică lipsită de curajul de a le spune alegătorilor adevărul — că aceştia trăiesc pe datorie şi că împing nota de plată spre generaţiile următoare.

Ambele mari partide britanice – conservatorii şi laburiştii – au participat la alegeri cu promisiuni imposibil de respectat: nici creşteri serioase de taxe, nici reduceri majore de cheltuieli. În realitate, niciun partid nu are un plan concret pentru reducerea datoriei. Astăzi, o guvernare „prudentă” înseamnă doar să nu agravezi criza.

Jeremy Hunt, considerat un cancelar responsabil, a încheiat mandatul cu două seturi de reduceri de taxe nesustenabile, doar pentru a oferi conservatorilor un ultim avantaj electoral. Laburiştii, de teama reluării campaniilor cu „bomba fiscală” din trecut, au păstrat aceste reduceri şi au încercat să acopere golul prin taxe riscante pentru mediul de afaceri.

În acelaşi timp, îngrijoraţi de reacţia pieţelor financiare la datoria publică, laburiştii sunt forţaţi să reducă cheltuieli şi să caute surse de venit cât mai discrete.

Guvernul britanic nu reuşeşte, astfel, să finanţeze nici măcar nevoile esenţiale — de la apărare la îngrijirea socială. Iar presiunile pentru creşterea cheltuielilor continuă: eliminarea plafonului pentru familiile numeroase, extinderea programelor sociale, sprijin pentru părinţi.

Toate aceste măsuri par justificate, dar costurile trebuie, la un moment dat, acoperite.

Concluzia autorului este clară: fără o traiectorie de creştere spectaculoasă — care nu pare realistă — singurele opţiuni reale rămân creşterea taxelor, introducerea de taxe pentru servicii publice, reducerea cheltuielilor sau o combinaţie a acestora.

Însă niciun partid nu vrea să spună acest adevăr în faţa alegătorilor: că nu se poate avea un stat generos fără să fie susţinut prin plată. Costurile cu sănătatea şi ajutoarele sociale cresc din cauza îmbătrânirii populaţiei, dar sistemul de beneficii nu este în mod exagerat de generos.

Laburiştii preferă să mărească taxele pe ascuns. Stânga militează pentru taxe pe avere – deşi cei mai bogaţi pot oricând să-şi mute banii. Iar Reform UK promite tăieri fanteziste de taxe şi economii inexistente.

Problema e mai profundă: politica modernă a devenit incompatibilă cu onestitatea.

Rishi Sunak a fost învins de Liz Truss pentru că a avut curajul să crească taxele după pandemie. Iar Kemi Badenoch, deşi atrage atenţia asupra nesustenabilităţii cheltuielilor sociale, nu are sprijinul real al propriului partid.

Desigur, Marea Britanie nu e singura în această situaţie. Franţa, de exemplu, are un raport al datoriei chiar mai mare. Dar episodul Truss a demonstrat un lucru: mai bine confruntăm realitatea acum, decât să fim forţaţi s-o facem de pieţele financiare.

Momentul este, fără îndoială, prost: veniturile familiilor stagnează, infrastructura necesită investiţii, iar serviciile publice sunt slăbite. Dar tocmai pentru că vremurile sunt grele, este crucial, susţine jurnalistul FT, ca Marea Britanie să înceapă o conversaţie onestă în perioada actuală.