Avem două articole din ZF extrem de interesante, care descriu un fenomen legat de creşterea salariilor din România din ultimul deceniu şi impactul acestui lucru asupra companiilor, în business, în economie, dar şi în societate în ansamblu:

1. Efectele creşterilor salariale şi ale maturizării economiei: Nu doar că România nu mai e văzută ca o destinaţie ieftină de producţie, acum şi antreprenorii români caută să se mute în ţări cu costuri mai mici

- România nu doar că nu mai este o destinaţie ieftină de producţie prin creşterea salariilor, dar capitalul românesc poate a căpătat suficientă putere financiară şi de knowledge, astfel încât să se mute cu producţia din România în ţări cu preţuri mai mici: nordul Africii ar putea fi o opţiune interesantă pentru cei care au produs lohn în România. Dacă acum două decenii veneau în România multinaţionalele să investească aici pentru piaţă şi salariile mici versus knowledge, acum antreprenorii români pot să se ducă şi ei peste graniţă cu producţia, în alte ţări, unde costurile sunt mai mici şi oportunităţile de investiţii mai bune.

Din cauza creşterii costurilor din România, IPEC Alba Iulia, unul dintre cei mai mari producători de farfurii din lume, se uită să investească într-o ţară din afara Uniunii europene, unde costurile de producţie sunt mai mici, ceea ce ar permite firmei să rămână competitivă. Am primit invitaţia să pornim o fabrică în Egipt, o zonă unde preţul la energie şi preţul apei sunt mult mai mici decât ceea ce trebuie să plătim în România, ca să nu mai vorbim de costul cu forţa de muncă, spune Cristian Covaciu, acţionar al IPEC Alba Iulia.

Andrei Pădurean, acţionar al Uniconf din industria textilă, spune că în nordul Africii costurile sunt incomparabil mai mici decât în România şi termenul de livrare mult mai scurt comparativ cu Asia.

2. Cum stă România la inegalitatea veniturilor: locul 18 în UE, cea mai bună poziţie din ultimii 10 ani. Slovacia are cea mai redusă inegalitate socială, în timp ce Bulgaria are cea mai mare inegalitate,

- A doua ştire este legată de clasamentul european al inegalităţii veniturilor, unde România se află la cea mai bună poziţie din ultimii zece ani, cu coeficientul Gini de 28, faţă de 37 în 2015. Scăderea acestui indicator arată reducerea inegalităţii veniturilor din ţară. Cu cât indicatorul este mai mare, cu atât inegalitatea este mai mare – Bulgaria având cel mai mare Gini la nivelul anului 2024, de 38% -, iar la polul opus, cu cât coeficientul Gini este mai mic, cu atât inegalităţile de la nivelul veniturilor sunt mai reduse – Slovacia având cea mai bună poziţie în UE, cu un coeficient Gini de 21.

Cu un coeficient Gini de 28 la nivelul anului 2024, România este la un nivel mai bun faţă de media Uniunii Europene, unde coeficientul Gini a fost de 29,4. Spre exemplu, Italia are un coeficient Gini de 32, Grecia de 31, Franţa de 30, iar Germania de 29.

Reducerea coeficientului Gini datorită creşterii salariilor, respectiv a veniturilor, este un lucru bun pentru România. Iar creşterea salariilor şi a veniturilor a fost împinsă în sus în ultimul deceniu şi de creşterea salariului minim pe economie într-un ritm accelerat, ceea ce a redus diferenţa faţă de salariul mediu pe economie.

Aceste creşteri salariale, care au fost susţinute de creşterea economică (nu numai din pixul administrativ al guvernului, cum ar spune o parte dintre economişti şi politicieni) şi de stabilitatea cursului valutar leu/euro au permis României să mai reducă din decalajele faţă de UE, depăşind chiar Ungaria, Portugalia la PIB/capita la paritatea puterii de cumpărare, reuşind chiar să fim aproape de Polonia, ţară fostă comunistă care a înregistrat cea mai mare creştere economică după ’90 dintre toate ţările foste comuniste.

Bineînţeles că această creştere a salariilor, nu numai a salariului minim ci şi a celorlalte salarii, a afectat unele companii, unele businessuri, prin creşterea costurilor, care nu au putut fi transferate în preţul de vânzare al produsului sau al serviciului oferit.

Şi avem multe cazuri din industria confecţiilor în lohn, unde acum două decenii eram “croitorul Europei”. Dar, cum spunea tot într-un articol din ZF Marius Şandru, fondatorul Eurotex, care la un moment dat era unul dintre cei mai mari producători de îmbrăcămite din România, dar care a fost nevoit să închidă fabricile de confecţii, a fost o decizie grea pentru mine închiderea fabricilor, dar este un semnal bun pentru România, producţia de haine fiind industria ţărilor sărace, iar dacă se închide, înseamnă că România nu mai este săracă.

Zilele acestea sunt discuţii legate de creşterea din nou a salariului minim pe economie, o decizie pe care premierul Bolojan nu ar susţine-o, pe motiv că firmele mici şi mijlocii, acolo unde se regăsesc cele mai multe salarii minime pe economie, nu au capacitatea financiară să susţină această decizie în 2026.

Poate că problema pe care o invocă premierul Bolojan, o decizie susţinută şi de patronate - IMM România şi Concordia –, ar putea fi reală.

Dar principala problemă a companiilor, exemplificată chiar şi de antreprenori, nu ţine de creşterea salariului net, ci de taxele mari pe muncă pe care le percepe statul, adică 46% dintr-un salariu brut. Ca să plătească un salariu net, să spunem de 1.000 de euro, o companie are un cost total de aproape 1.700 de euro, adică 700 de euro trebuie să plătească statului, o proporţie extrem de ridicată, exemplificată prin toate analizele făcute de economişti. România are, poate, cele mai mari costuri din Europa cu taxele pe forţa de muncă.

Dacă statul ar reduce taxele pe forţa de muncă, companiile ar avea bani să susţină creşterea salariului net şi poate să rămână competitive, astfel încât să ţină producţia din România în viaţă sau să nu o mute în alte ţări.

Dar cel mai mare cost al unei companii, care nu este evidenţiat clar, aşa cum este costul cu forţa de muncă, este costul birocratizării şi fanariotizării businessului şi economiei.

Din momentul în care România a început să crească economic accelerat, cu numere mari, statul, prin reprezentanţii lui, a început să încaseze mai mulţi bani, a început să se extindă atât ca operaţiuni cât şi ca număr de angajaţi, dar mai mult decât atât, şi-a extins zona de influenţă peste tot. Iar ca să ţii acest sistem îţi trebuie bani, bani pe care statul îi obţine acum prin creşterea taxelor şi impozitelor, prin măsuri de austeritate fiscală şi economică.

Administraţia de stat, atât la nivel central, dar mai ales la nivel local, a devenit foarte birocratică şi fanariotă, puterea aleşilor fiind la cel mai ridicat nivel din ultimii 35 de ani. Şi nimeni nu-i poate doborî, nici măcar centrul. Premierul Bolojan sau preşedintele Nicuşor Dan sunt “mici copii” în faţa puterii unui primar, a unui consilier local cu influenţă, în faţa unui lider de CJ, oricare ar fi poziţia deţinută de acesta. Şi o secretară la nivel local este mai puternică decât premierul sau oricare al ministru. Dacă nu vrea să dea drumul unui dosar de orice fel de autorizaţie, nu îi dă.

Costul acestei birocratizări a administraţiei şi a fanariotizării deciziilor (adică trebuie să dai şpagă ca să obţii o aprobare, o autorizaţie etc.) se vede în business, în săptămânile, lunile şi anii în care un proiect de investiţii este blocat.  

Companiile ar creşte fără probleme salariile dacă şi-ar reduce costul cu această birocraţie şi acest sistem fanariot al administraţiei s-ar reduce.

Sistemul de impozite şi taxe din România pentru companii este extrem de competitiv, poate cel mai bun din zonă, peste Polonia, dar în spate există un cost birocratic şi fanariot extrem de ridicat.

Dacă o autorizaţie s-ar procesa cu o lună, cu un trimestru, cu un an mai devreme, această perioadă câştigată s-ar transforma în business, în venituri şi încasări pentru stat şi pentru investitori.

La sistemul de taxare şi impozitare din România, ca să plăteşti toate aceste lucruri trebuie să munceşti 46% din timp pentru stat şi restul rămâne companiilor.

Dacă firmele, dacă organizaţiile patronale ar bate mai des cu pumnul în masă la Guvern, la primul-ministru, la miniştri, la administraţia locală şi centrală nu pentru salariul minim pe economie, ci pentru reducerea sistemului birocratic şi fanariot care se extinde cu o lună, cu un trimestru, România ar fi mult mai competitivă şi ar putea să facă faţă presiunii creşterii salariale.

Dar din păcate statul, reprezentat de liderii politici, guvern, partide şi toate clanurile din jurul lor, preferă existenţa sistemul birocratic şi fanariot din care îşi susţin existenţa şi îşi iau banii.