Strada principală din Dobbrikow este liniştită la ora 7 dimineaţa, cu excepţia zgomotului unei maşini de şlefuit. În curtea atelierului de tâmplărie al satului, un tânăr de 17 ani cară o uşă veche spre bancul de lucru, pregătind-o pentru a fi revopsită şi lăcuită, scrie Bloomberg. 

Pentru Jannes, a fost întotdeauna clar că vrea să înveţe o meserie. „Nu pot să lucrez într-un birou. Sunt prea nerăbdător pentru asta”, a spus el, scuturându-şi pantalonii de praf. Meşteşugul, lucrul cu mâinile, a venit natural pentru el.

Aşa că, în loc să obţină diploma de liceu, Jannes a ales un Ausbildung – un program de formare profesională plătit, cu durata de trei ani, care a furnizat de mult timp economiei germane un flux constant de muncitori calificaţi. Deschis tinerilor care au petrecut cel puţin zece ani în şcoală, acest program le oferă stagiarilor, cunoscuţi ca Azubis, oportunitatea de a învăţa o meserie lucrând part-time în domeniul respectiv şi, adesea, reprezintă o rampă de acces către un post cu normă întreagă. Modelul a avut un asemenea succes încât fostul preşedinte al SUA, Barack Obama, l-a lăudat într-un discurs despre Starea Naţiunii.

Dar acum, sistemul pare să nu mai funcţioneze — nici pentru Azubis, nici pentru angajatori.

Tot mai puţini oameni intră în programe de formare profesională, iar dintre cei care o fac, aproape unul din trei renunţă înainte de finalizare. La rândul lor, companiile se luptă să găsească stagiari calificaţi. Un sondaj recent al Camerei Germane de Comerţ şi Industrie a arătat că 48% dintre companiile care ofereau un Ausbildung în 2024 nu şi-au putut ocupa toate posturile, iar peste o treime nu au primit nicio candidatură. Aproape 25.000 de firme au rămas astfel fără stagiari, în special în sectoarele industrial, ospitalitate, retail, transport şi construcţii.

Există un „decalaj între locurile de muncă şi profilurile sau interesele candidaţilor”, a remarcat Bernd Fitzenberger, directorul Institutului pentru Cercetarea Ocupării Forţei de Muncă. În ciuda cererii din sectorul IT, care creşte rapid, programele pentru roluri digitale sunt dezvoltate prea lent. Iar tinerii ezită să urmeze formări profesionale intensive pentru poziţii care ar putea fi automatizate sau relocate în străinătate.

Schimbările demografice creează o urgenţă suplimentară. Cu o scădere a natalităţii şi mai mult de jumătate din populaţie având peste 40 de ani, Germania are o nevoie acută de forţă de muncă pentru locurile de muncă manuale.

La o cafea, în curtea atelierului său din Dobbrikow, Dirk Schulze, şeful lui Jannes, a descris dificultăţile întâmpinate în încercarea de a angaja tâmplari experimentaţi. „Poţi să faci reclamă şi orice altceva — nu mai găseşti pe nimeni.”

O campanie guvernamentală de zeci de ani pentru promovarea studiilor universitare este, de asemenea, un factor. Cu diplome universitare tot mai frecvente — şi tot mai des cerute de angajatori — mulţi tineri aleg să rămână în şcoală în loc să urmeze formare profesională specializată. Acum există 43 de Azubis la fiecare 100 de studenţi, faţă de 75 la 100 în 1950.

Pe măsură ce programele vocaţionale şi-au pierdut din prestigiu, companiile spun că şi calitatea stagiarilor a scăzut. Aproximativ 73% dintre companiile germane chestionate anul trecut s-au plâns că nu găsesc candidaţi potriviţi.

Rezemandu-se pe spătarul scaunului, Schulze l-a descris pe Jannes ca pe un adevărat noroc. Dar ceilalţi potenţiali Azubis, a adăugat el, au fost o altă poveste.
„Cel mai greu caz a fost unul dependent de droguri”, îşi aminteşte. „Abia putea ţine o bucată de lemn la ora 10 dimineaţa.”

Germania are peste 3.600 de şcoli profesionale, organizate pentru a pregăti elevii în domenii specifice carierei lor viitoare. Un vizitator al unei şcoli profesionale ar putea vedea viitori hotelieri învăţând bazele activităţii de concierge sau viitori electricieni studiind circuitele electrice. Există, de asemenea, formări în domenii variate precum design grafic, asistenţă medicală sau peisagistică.

„Dacă nu ar exista şcoli profesionale, cunoştinţele de bază din multe domenii pur şi simplu nu ar exista”, a explicat Andreas, profesor de meserie, care a cerut să fie identificat doar după prenume, deoarece şcoala nu i-a dat permisiunea să vorbească public despre locul de muncă. „De exemplu, un instalator de încălzire trebuie să ştie cum funcţionează o pompă de căldură.”

Totuşi, şcolile profesionale nu reuşesc întotdeauna să ţină pasul cu industria. Pentru orice modificare a cadrului naţional este nevoie de acordul reprezentanţilor companiilor, sindicatelor, camerelor de comerţ şi agenţiei federale care supraveghează şcolile, ceea ce poate întârzia procesul, a explicat Thomas Speck, vicepreşedintele Asociaţiei Federale a Profesorilor de Educaţie Vocaţională. Implementarea completă a unor noi reglementări poate dura până la trei ani după ce acestea au fost recomandate.

Lucrurile sunt complicate şi pentru profesori, deoarece clasele arată foarte diferit faţă de acum câteva decenii. Nu există cerinţe formale pentru înscrierea la o şcoală profesională, iar tot mai mulţi studenţi vin cu diplome de liceu sau chiar universitare. Acest lucru creşte atât vârsta medie, cât şi diferenţele de nivel de cunoştinţe din clasă. Creşterea numărului de vorbitori non-nativi de germană îngreunează şi mai mult conceperea cursurilor care să se potrivească tuturor elevilor. În clasa lui Jannes, un elev a studiat matematica la nivel universitar, în timp ce alţii au dificultăţi cu aritmetica de bază.

În loc ca studenţii mai calificaţi să ridice standardele, André, mentorul lui Jannes, descrie situaţia ca pe o cursă către cel mai scăzut nivel — lucru pe care angajatorii spun că îl văd şi în calitatea slabă a candidaţilor pentru stagii. Comparând cu propria experienţă la şcoala profesională, André a spus: „Au scăzut standardele considerabil, am observat.”