E perioada aceea din an în care mulţi dintre noi îşi fac timp pentru câteva filme pe Netflix, aşa că îmi permit şi eu luxul unei „superficialităţi” culturale controlate şi pornesc de la o comedie: The Other Woman. Personajul interpretat de Cameron Diaz — Carly Whitten, avocat în New York, femeie autosuficientă, impecabilă profesional şi ireproşabilă vizual — devine, fără să vrea, o metaforă pentru ceea ce numim astăzi „recesiunea relaţiilor”, concept discutat şi de directorul editorial al ZF şi BM, Cristian Hostiuc, în ediţia trecută. Carly este construită din toate elementele pe care societatea le cere femeilor moderne: disciplină emoţională, performanţă profesională, independenţă financiară, prezentabilitate continuă. Şi totuşi, într-o scenă banală, când află că bărbatul cu care se întâlneşte este însurat, reacţia ei nu este dramă, ci mai degrabă o oboseală resemnată, de tipul „iar o luăm de la capăt”, al femeilor care au bifat tot ce ţine de ele, dar tot nu găsesc un partener compatibil. Iar ceea ce trăieşte Carly nu e ficţiune hollywoodiană, ci o realitate statistică, europeană şi românească: problema femeilor moderne nu este lipsa dorinţei de relaţie, ci lipsa bărbaţilor potriviţi.

Nu pentru că femeile „ridică ştacheta”, ci pentru că, în mod obiectiv, nu au de unde alege. Zilele trecute, la un eveniment de networking, o antreprenoare — prezentă anterior în paginile BUSINESS Magazin, cu un business de peste 7 milioane de euro — mi-a spus că a simţit că depune efort „ca la job” atunci când a încercat să îşi găsească soţ. L-a cunoscut pe Tinder, unde a scris explicit că îşi doreşte căsătorie — iar lista de potenţiali bărbaţi s-a subţiat odată cu exprimarea acestui obiectiv. La acelaşi eveniment, o antreprenoare americană stabilită în Spania mi-a povestit, cu o luciditate aproape comică, cum „s-a mutat pentru iubire” şi cum acum, la doar un an distanţă, trece printr-un divorţ din cauza infidelităţii soţului pentru care a schimbat continentul. Am decis să scriu această opinie pentru că în aproape toate textele despre „recesiunea relaţiilor” — inclusiv în analiza din The Economist — vina este aşezată în braţele femeilor: au vrut carieră, au devenit pretenţioase, au schimbat regulile. Iar aceste texte, observ, sunt scrise în majoritate de bărbaţi. Din perspectiva mea, realitatea arată altfel — iar cifrele o confirmă. Conform INSSE, la 1 ianuarie 2025, populaţia rezidentă a României era de aproximativ 21,739 milioane de persoane. Dintre acestea, circa 11,13 milioane sunt femei şi doar 10,6 milioane bărbaţi. Pare o diferenţă minoră la nivel macro, dar realitatea se schimbă atunci când coborâm la grupele de vârstă în care oamenii formează, în mod obişnuit, relaţii stabile. Statisticile europene arată limpede cum în grupa 25–34 de ani femeile depăşesc bărbaţii în nivelul de educaţie. Între 48% şi 52% dintre femei au studii superioare, faţă de doar 33–39% în rândul bărbaţilor. România este chiar una dintre ţările cu cel mai mare decalaj educaţional de gen din Europa. La noi, peste 60% dintre absolvenţii de facultate sunt femei. În grupa 25–34 ani, dominaţia este şi mai puternică. Iar în domenii precum medicină, psihologie, comunicare, litere sau jurnalism, proporţia ajunge la 70–90% femei. Când am studiat eu, în grupa mea, formată din vreo 20 de studenţi, erau doar trei băieţi (iar unul dintre ei era cu 15 ani mai mare…). Şi ce vezi în universităţi se propagă identic în companii, în birouri, în industriile umaniste, culturale, creative, de comunicare, educaţie, sănătate. Femeile sunt peste tot. Bărbaţii lipsesc. Sau, mai exact, lipsesc acei bărbaţi care se află în acelaşi segment de educaţie, ambiţie, responsabilitate şi maturitate. Sigur, în IT şi în câteva domenii STEM raportul se inversează. Numai că, acolo, nu lipsesc bărbaţii — lipsesc femeile. Cele două lumi merg în paralel. Aici este miezul problemei care stă la baza discuţiilor despre natalitate: nu femeile au devenit brusc prea pretenţioase. Pur şi simplu, numărul bărbaţilor disponibili — educaţi, independenţi, maturi emoţional, stabili profesional — este mult prea mic comparativ cu numărul femeilor care au ajuns acolo.  Sociologia numeşte acest fenomen assortative mating — oamenii tind să formeze relaţii cu parteneri similari în valori, aspiraţii, educaţie, ritm de viaţă. Problema este că această „piaţă” nu mai este simetrică. Femeile instruite s-au înmulţit. Bărbaţii instruiţi, nu. Bărbaţii care corespund aceluiaşi statut sunt puţini şi, inevitabil, devin „rari” pe piaţa de dating. Cei mai puţin educaţi, puşi în faţa unei femei autonome, stabile financiar şi în control asupra vieţii ei, se simt adesea intimidaţi. Ceea ce duce la un alt dezechilibru: femeile sunt dispuse să facă diverse compromisuri, iar cel legat de aspectul fizic este, deseori, primul făcut. Jurnalistul de la The Economist vorbea despre faptul că femeile „setează înălţimea minimă” pe aplicaţii. Realitatea, însă, este că femeile renunţă la criteriul estetic mult mai repede decât bărbaţii. Acceptă mai puţină înălţime, mai puţină musculatură, mai puţină simetrie. Dar ceea ce descoperă ulterior e că problema nu e diferenţa de centimetri la înălţime, ci complexele care vin la pachet când înălţimea e doar primul semn al unei insecurităţi mai adânci. Sociologii au denumit categoria dorită de majoritatea femeilor educate „high-value men” — bărbaţi cu aliniere de status: educaţi, stabili profesional, maturi emoţional, cu venit predictibil. În practică, această categorie este mult mai mică numeric decât cea a femeilor similare. Şi atunci se întâmplă ceva previzibil şi totuşi rar discutat, respectiv faptul că bărbaţii valoroşi, fiind puţini, se comportă ca un grup cu statut privilegiat. Şi într-o piaţă cu stoc redus, există două comportamente dominante — ambele vizibile şi în România, şi în Europa, şi în SUA. Prima categorie: bărbaţii eligibili care amână angajamentul la nesfârşit pentru că… nu sunt presaţi. Au opţiuni. Online-ul amplifică iluzia infinitului. De ce să te aşezi la casa ta când poţi „să mai copilăreşti” la 40 de ani? A doua categorie: bărbaţii eligibili care se „epuizează” rapid de pe piaţă. Se căsătoresc devreme, tocmai pentru că între femeile educate concurenţa e mare.

Iar odată intraţi într-o relaţie stabilă, dispar din piaţă. În mod ideal. Când o femeie ajunge la 28–30 de ani cu o carieră bună, un salariu decent şi o locuinţă cumpărată singură, nu ridică ştacheta — ci doar îşi doreşte partenerul firesc pentru nivelul ei. Problema este că numărul bărbaţilor care au evoluat în acelaşi ritm este mult mai mic. De aici verdictul simplu: nu ai cu cine.  Nu pentru că nu ar exista bărbaţi buni. Ci pentru că sunt prea puţini raportat la câte femei au reuşit. Nu femeile au intrat în recesiunea relaţiilor. Societatea a intrat în recesiunea responsabilităţii masculine. Şi, dacă tot vorbim despre natalitate, cel mai sincer lucru pe care îl pot spune din „tabăra fetelor”, ca să folosesc expresia colegului meu, este acesta: dacă vreţi ca natalitatea să nu se prăbuşească, încurajaţi-vă fiii să plece de acasă. Ideal, la facultate.  

Ioana Matei este editor-şef, Business Magazin