Ca si razboiul din Irak, si cel pornit in Libia are auspicii umanitare: salvarea civililor libieni de sub tirania lui Muammar Gaddafi, liderul autoritar care conduce de decenii cu mana de fier destinele unui popor somat sa i se supuna. Orientul Mijlociu e plin de autocrati care rivalizeaza cu colonelul libian, dar din toata "primavara popoarelor arabe" numai in Libia statele occidentale au optat pentru o interventie in forta si la vedere. Iar motivul cel mai simplu care vine in minte, petrolul, nu e intotdeauna si cea mai fezabila explicatie.

E adevarat, Libia nu duce lipsa de resurse energetice - avand un subsol bogat in gaze naturale si petrol de calitate superioara, mai ieftin de procesat si, deci, mai rentabil - dar relatiile comerciale dintre regimul multimiliardarului Muammar Gaddafi si Occident erau, pana in urma cu cateva zile, in plin avant, profitabile pentru ambele parti. Asadar, de ce ar fi incercat Vestul sa preia cu forta ceea ce oricum primea de bunavoie?

Dupa saptamani de represalii violente, rezolutia nr. 1973 a Consiliului de Securitate al Natiunilor Unite a autorizat "toate masurile necesare" in statul nord-african pentru a proteja populatia civila, cu exceptia notabila a ocuparii in orice fel a teritoriului acestei tari. Un compromis pentru a salva aparenta respectarii principiului suveranitatii, dar care ameninta sa se traduca intr-o lunga perioada de sicane aeriene si de presiuni diplomatice pana cand, probabil, colonelul Gaddafi isi va pierde pozitia intr-un fel sau altul. Intre timp, insa, criza libiana isi arata tot mai mult latura europeana, prea putin favorabila euro-optimistilor sau Uniunii Europene in general.

Miscarea de emancipare araba din ultimele luni a avut o victima colaterala care a incasat in tacere fiecare rasturnare de regim sau manifestatie antiguvernamentala: Franta ambitiilor de lider (regional, global, cum preferati) ale lui Nicolas Sarkozy. O criza politica in lumea araba - colonie spirituala francofona - era un bun pretext pentru tot mai putin popularul presedinte francez sa pretinda o vocatie de veritabil lider global. Dar si Egiptul si Tunisia si-au schimbat conducatorii inainte ca Parisul sa descopere strategia potrivita pentru a masca o pivotare in forta de la regimurile autoritare prietene catre vechile idealuri ale revolutiei de la 1789. Cu Libia insa, Sarkozy a incercat sa recupereze in forta, iritand prin aceasta nu doar partenerul german din locomotiva UE, dar si jucatori cu o greutate considerabila precum Rusia (evocarea de catre Vladimir Putin a cruciadelor are sens citita asa) si China. Lansarea de atacuri aeriene inainte de informarea partenerilor din NATO, organizatie pe care Parisul continua sa o tina la distanta de comanda politica a actiunilor militare, poate fi mai usor inghitita daca schimbarea de regim din Libia vine in perioada imediat urmatoare.

Orice prelungire la un interval de saptamani sau luni va avea un efect de bumerang asupra Frantei si a lui Sarkozy in particular. Italia va dori sa-si ia repede revansa, dupa ce a fost grav ranita nu doar economic - gigantul ENI era cel mai mare beneficiar al contractelor petroliere cu Libia - ci si simbolic: premierul Silvio Berlusconi a fost nevoit sa condamne un Gaddafi caruia nu de mult ii sarutase mana in public. Iar salvele legislative trase de Roma la adresa impresurarii gigantului Parmalat de catre francezii de la Lactalis se pot transforma intr-un razboi economic pe care Europa sigur nu-l mai poate suporta. Nu de alta, dar pe agenda sunt chestiuni mai arzatoare: Portugalia e asteptata sa ceara formal ajutor financiar de la UE si FMI, dupa ce cabinetul lui Jose Socrates a demisionat pentru ca nu a reusit sa treaca prin parlament pachetul de austeritate pe care un acord de finantare internationala il va transforma cu siguranta in program de guvernare. Iar UE trebuie sa se gandeasca bine ce va face dupa ce cele 75-80 de miliarde de euro previzionate pentru salvarea Portugaliei vor subtia sensibil capacitatea de protectie a Fondului de Stabilitate Financiara, proaspat extins la 440 de miliarde de euro.

Pe de alta parte, Orientul Mijlociu le pregateste lui Nicolas Sarkozy si Occidentului si mai multe ocazii de a-si exersa pretentiile de eliberatori: Siria, Yemenul, Bahreinul, Sudanul, poate chiar si Marocul si Iordania stau sub aceeasi zodie a schimbarii cu Egiptul si Tunisia, doar cu ascendenti diferiti. Lipsa din enumerare a Arabiei Saudite nu se datoreaza vreunei oaze de democratie ce a inflorit brusc sub tirania familiei Saud, ci rolului esential pe care emisarii batranului rege Abdullah l-au jucat in proscrierea de catre lumea araba a lui Muammar Gaddafi - vechiul rival regional al sauditilor inca de pe vremea cand Libia era doar tara atentatorilor de la Lockerbie. Riadul se afla acum in plina campanie de cucerire a lumii arabe, iar auspiciile ii sunt, aparent, favorabile; dar probabil ca si in cultura araba, proverbul cu cel care sapa groapa altuia are acelasi inteles.