Hegel a observat ca de-abia odata cu crestinismul au intrat in reprezentarile artistice durerea si uratenia, pentru ca "nu poate fi infatisat dupa canoanele frumusetii grecesti un Cristos biciuit, cu coroana de spini, crucificat si in agonie".

Gresea insa Hegel, pentru ca lumea greaca nu era doar cea a Afroditelor de marmura imaculata, dar si cea a supliciului lui Marsias, a angoaselor lui Oedip sau a pasiunii aducatoare de moarte a Medeei. Din pictura si din sculptura crestina, chipurile desfigurate de suferinta nu lipsesc, chiar daca nu se merge pana la sadismul lui Mel Gibson. Oricum, atunci cand sunt infatisati calaii lui Iisus, diformitatea triumfa, amintea mereu Hegel (in special in pictura germana si flamanda). 

Cineva mi-a atras atentia ca intr-un celebru tablou al lui Hieronymus Bosch despre pasiune (pastrat la muzeul din Ghent) apar, printre alti calai oribili, doi care ar face sa moara de invidie multe staruri rock si pe tinerii lor imitatori: unul cu un dublu piercing in barbie si altul cu intreg chipul strapuns de diferite accesorii metalice. Doar ca Bosch dorea in acest chip sa realizeze un fel de epifanie a raului (anticipand convingerea lombroziana conform careia cine se tatueaza sau isi mutileaza propriul corp ar fi un delincvent innascut), in timp ce astazi poti simti repulsie in fata adolescentilor si a adolescentelor cu cercel in limba, dar ar parea, daca nu altfel, cel putin gresit din punct de vedere statistic sa-i consideri tarati genetic.

Apoi, daca ne mai gandim si ca multi dintre acesti tineri cad pe spate in fata frumusetii "clasice" a lui George Clooney sau a lui Nicole Kidman, devine clar ca ei se comporta la fel ca parintii lor: cei care, pe de-o parte, cumpara masini si televizoare cu designul conform proportiilor de aur ale canoanelor Renasterii sau se inghesuie pe coridoarele de la Uffizi pentru a demonstra sindromul lui Stendhal, si pe de alta se delecteaza cu filme "splatter" in care creierii sunt imprastiati pe ziduri, le cumpara dinozauri si alti monstruleti copiilor si merg sa admire happening-ul unui artist care-si strapunge mainile sau isi mutileaza organele genitale. Nici parintii, nici copiii nu refuza orice raport cu frumosul, alegand anume doar ceea ce in trecut era considerat oribil.

Acest lucru se intampla probabil doar atunci cand futuristii, pentru a-i impresiona pe burghezi, proclamau "hai sa introducem cu curaj uratul in literatura", iar Palazzeschi propunea, pentru a-i educa sanatos pe copii in spiritul urateniei, sa li se dea cadou, drept jucarii educative, "marionete cocosate, oarbe, cangrenate, schioape, ftizice, sifilitice, care in mecanismele lor sa planga, sa tipe, sa se vaiete, sa dea peste ele crizele de epilepsie, ciuma, holera, hemoragiile, hemoroizii, blenoragiile, nebunia, sa lesine, sa horcaie, sa moara". Pur si simplu astazi lumea se bucura in anumite cazuri de frumos (de cel clasic) si stie sa recunoasca un copil frumos, un peisaj frumos sau o statuie greceasca frumoasa, iar in alte cazuri gaseste placere in ceea ce ieri era considerat insuportabil de urat.

Ba chiar uneori se alege uratul ca model al unei noi frumuseti, asa cum se intampla in "filozofia" cyborg. Daca in primele romane ale lui Gibson (William Gibson de data aceasta - iar aici se vede treaba ca "nomina sunt numina"), o fiinta umana in care unele organe au fost inlocuite cu aparate mecanice sau electronice mai putea inca sa reprezinte un profet ingrijorat, astazi unele feministe infocate propun sa depasim diferentele sexuale prin realizarea unor trupuri neutre, postorganice sau "transumane", iar Donna Haraway lanseaza chiar sloganul "prefer sa fiu mai curand cyborg decat zeita". Pentru unii, acest lucru inseamna ca in lumea postmoderna orice opozitie intre frumos si urat a disparut.

Si nu ar fi vorba nici macar de a repeta, dupa vrajitoarele din Macbeth, "frumosul e urat si uratul e frumos". Cele doua valori s-au amestecat pur si simplu, pierzandu-si caracterele lor distinctive.

Dar e adevarat? Si daca anumite comportamente ale tinerilor sau ale artistilor nu ar fi decat niste fenomene marginale, ridicate in slavi de cele ce reprezinta minoritati in raport cu populatia planetei? La televizor vedem copii care mor de foame, ajunsi niste schelete cu burta umflata, aflam de femei violate de invadatori, vedem corpuri umane torturate, si pe de alta parte ne revin continuu in fata ochilor imaginile nu prea indepartate ale altor schelete vii destinate unei camere de gazare. Vedem membre smulse parca ieri de explozia unui zgarie-nori sau de un avion in zbor si traim in teroarea ca ni s-ar putea intampla si noua acelasi lucru maine. Fiecare stie foarte bine ca aceste lucruri sunt urate si nici o constiinta a relativitatii valorilor estetice nu ne poate convinge sa ne raportam la ele ca la o sursa de placere. Probabil ca atunci cyborg-ul, splatter-urile, Lucrul care vine dintr-o alta lume si "disaster movies" nu sunt decat manifestari de suprafata exagerate de mass-media, prin intermediul carora exorcizam o uratenie mult mai profunda care ne asediaza, ne ingrozeste si pe care am vrea s-o ignoram cu disperare, amagindu-ne ca totul nu este decat o amagire.