În contextul falimentului, ZF a trimis şase întrebări guvernului. Am întrebat care a fost concret varianta susţinută de guvern în comitetul interministerial condus de Oana Gheorghiu pentru şantierul din Mangalia şi de ce nu a reuşit să o impună, având în vedere că statul deţine 51%. Am întrebat de ce nu a intervenit guvernul mai devreme, dat fiind că insolvenţa era deschisă din iunie 2024, iar pierderea capacităţilor industriale era un risc cunoscut. Am întrebat ce se întâmplă după cele şapte luni de salarii acoperite din alocarea de 89,7 milioane de lei din Fondul de garantare pentru cei 1.017 angajaţi – există un plan de reconversie profesională? Am întrebat dacă guvernul are un plan concret pentru faza de faliment – participarea la licitaţie, identificarea unui investitor strategic, naţionalizare – sau intervenţia se limitează la plata salariilor restante. Am întrebat cum se conciliază falimentul şantierului cu angajamentele din PNRR privind reforma guvernanţei corporative şi profesionalizarea managementului companiilor de stat. Şi am întrebat ce înseamnă mai exact companie strategică pentru statul român – doar plata salariilor?

Răspunsul vicepremierului Oana Gheorghiu, responsabilă cu reforma companiilor de stat, a venit într-o discuţie cu ZF.

„Şantierul Damen este în portofoliul Ministerului Economiei. S-au luat nişte măsuri pentru a fi asigurate salariile din fondul de rezervă pentru următoarele luni şi cu siguranţă va ajunge în comitetul de reformă pentru o analiză şi decizii”, a spus Oana Gheorghiu. Despre votul creditorilor şi despre ce s-a întâmplat în adunarea generală, vicepremierul a spus că nu cunoaşte detaliile. „Nu am făcut parte din grupul acesta de lucru. Ministerul Economiei este cel care gestionează şantierul. Cred că ministrul vă poate oferi detalii, pentru că nu m-am implicat deloc în el.” Întrebată ce urmează după cele şapte luni acoperite din fondul de garantare, Oana Gheorghiu a răspuns: „Nu am discutat. Probabil despre această companie vom avea o discuţie în comitet, să identificăm care ar fi soluţiile şi ce se poate face în viitor. Probabil că România trebuie să găsească o soluţie, un investitor, un partener pentru acest şantier.”

„Probabil”. La opt ani de la intrarea în parteneriat cu Damen, la trei ani de când olandezii au spus că vor să plece, la doi ani de la deschiderea insolvenţei şi în ziua în care şantierul intră efectiv în faliment, răspunsul Guvernului României este „probabil”. Şantierul Mangalia nu a fost inclus nici măcar în primul proiect pilot de reformă a companiilor de stat coordonat de vicepremier. Reforma guvernanţei corporative a companiilor de stat este un jalon PNRR asumat de România faţă de Comisia Europeană. Angajamentele prevăd profesionalizarea managementului, reducerea mandatelor interimare şi implementarea unor criterii de performanţă pentru conducerea companiilor publice. Falimentul şantierului din Mangalia – o companie aflată sub controlul majoritar al statului – este exact opusul a ceea ce România a promis că va face. Statul nu a numit manageri performanţi, nu a adus capital, nu a asigurat comenzi şi nu a avut o strategie industrială. A deţinut 51% ca un act de prezenţă birocratică, nu ca un act de guvernanţă.

Ministrul economiei, Irinel Darău, spunea că statul trebuie să intervină când riscul este pierderea unor capacităţi industriale greu de reconstru­it. Şantierul din Mangalia este exact acel caz. Este cel mai mare doc uscat din estul Europei, cu infrastructură pentru construcţia şi repararea navelor de tonaj mare, cu forţă de muncă specializată formată de-a lungul a zeci de ani. Odată pierdută, această capacitate nu mai poate fi refăcută în termeni rezonabili de timp şi de cost. Iar în contextul în care bugetul de apărare al României urmează să crească substanţial, pierdem tocmai instrumentul cu care am fi putut construi nave militare pe plan intern, în loc să le cumpărăm de la alţii.

Nimeni din guvern nu pare să aibă răspuns la întrebarea simplă: dacă şantierul din Mangalia este o companie strategică, de ce a fost lăsat să moară? Şi dacă nu este strategică, de ce a ţinut statul să deţină 51%?