O naţiune de workaholici are o nouă fixaţie: să lucreze mai puţin.” Este un titlu din Wall Street Journal care mi-a atras atenţia şi care vorbeşte despre faptul că orele lucrate în Germania sunt printre cele mai scăzute din UE, situându-se în jurul valorii de 34 pe săptămână, comparativ cu 36 în Franţa, Italia şi Spania şi 39 în Polonia. De asemenea, nemţii au înregistrat în medie 19,4 zile de concediu medical pe an în 2023 — cel mai mare nivel raportat până în acel an, iar această creştere susţinută a absenteismului este privită ca o provocare majoră pentru economia germană, fiind legată de burnout, impact postpandemic şi dezechilibre demografice. Declaraţiile cancelarului Friedrich Merz, potrivit cărora „avem nevoie să muncim mai mult şi, mai presus de toate, mai eficient”, reflectă o schimbare culturală în Germania, unde modelul de work-life balance este criticat ca fiind un obstacol în calea prosperităţii viitoare. Dar dacă germanii nu mai vor să lucreze, o naţiune definită deseori în trecut prin workaholism, cum stau lucrurile printre români? În statistici, pare că lucrăm încă destul de mult, între 38,8 şi 39,5 ore pe săptămână. Totuşi, realitatea pare că, în contextul regimului de muncă hibrid şi al imersiunii AI în vieţile noastre, idealurile de carieră par să se fi estompat, tot mai mulţi dintre angajaţii români  căutând modalităţi prin care să îşi eficientizeze munca şi să comprime timpul efectiv dedicat acesteia într-un interval cât mai redus.

E greu de cuprins în statistici timpul dedicat de colegul cu care lucrezi muncii efective: în condiţiile în care proiectele sunt aceleaşi, dar instrumentele s-au schimbat, timpul trebuie să se fi redus. Dar, totuşi, cei mai mulţi dintre angajaţi se rezumă la sau primesc aceleaşi sarcini ca şi anterior pandemiei. Ce fac cu timpul rămas? Este evident că cine nu vine cu proiecte, idei noi – nu dedică acel timp muncii extra. Dar este responsabilitatea angajatului sau a angajatorului să facă acest lucru? Ce vreau să spun este că până în acest moment, cred că majoritatea joburilor de birou ar fi trebuit  să se fi eficientizat datorită AI – iar asta ar trebui să se vadă în productivitate. Însă lucrurile nu stau chiar aşa. Presa internaţională şi reţelele sociale spun povestea a diverse trenduri din online, care arată o îndepărtare tot mai mare de idealurile de carieră (îmi vine în minte unul cu o tânără care mulţumea în mod ironic generaţiilor anterioare de femei pentru lupta pentru drepturile sale, care îi permit să citească mailuri zilnic şi să lucreze cu Excelul). Unde ne îndreptăm dacă vom continua să gândim aşa? În 1930, John Maynard Keynes, unul dintre cei mai influenţi economişti ai secolului trecut, scria că, până în 2030, oamenii vor lucra doar 15 ore pe săptămână. Credea cu tărie că progresul tehnologic şi creşterea productivităţii ne vor elibera de corvoada economică şi că adevărata provocare a viitorului va fi nu „cum să supravieţuim”, ci „ce facem cu tot timpul liber câştigat”. Au trecut aproape o sută de ani, iar profeţia pare că se apropie de realizare. Conceptul de „one-day workweek” nu mai e doar o utopie academică: consultanţi de top, programatori sau creatori independenţi îşi negociază onorarii astfel încât o zi de muncă intensă să le asigure traiul pentru întreaga săptămână. Alţii aleg „mini pensionări” la 30–35 de ani, în stilul mişcării FIRE (Financial Independence, Retire Early), ca o formă de refuz la munca permanentă. Generaţia Z vorbeşte tot mai des despre „lazy girl jobs” sau „career downsizing”, ca antidot la presiunea workaholică. Poate Keynes a greşit termenul – nu 2030, ci mai târziu. Întrebarea reală, însă, rămâne aceeaşi ca în 1930: dacă, la un moment dat, am ajunge să muncim doar trei ore pe zi, am şti să trăim „înţelept, plăcut şi bine”? Sau am inventa noi motive de stres, noi aplicaţii şi noi KPI care să ne ocupe şi acel timp? Keynes ne-a avertizat că problema omenirii nu va fi lipsa de muncă, ci sensul vieţii după muncă. Sau sensul vieţii de la muncă - să găsim un sens în activităţile noastre, să avem o muncă de care nu vrem „să scăpăm”, ci pe care să ne dorim să o îmbunătăţim constant.   

Ioana Matei este editor-şef Business Magazin