Ce stire ar fi putut fi, in cursul ultimelor alegeri americane, sa vorbesti despre o infruntare Kerry-Bush? Si totusi, acest lucru se intampla, in cursa mass-media de a gasi in fiecare zi subiecte dramatice, ca si cum nu ar ajunge cele din celelalte pagini, unde se vorbeste despre asalturi asupra ambasadelor, de gripa aviara sau de scandalurile de pe piata gazelor. Acestea sunt, fara doar si poate, niste alegeri sub semnul nebuniei, ce par a fi regizate de Groucho Marx (care spunea ca "nu voi deveni niciodata membru al unui club dispus sa-l primeasca pe unul ca mine").

Ceea ce eu am invatat de tanar, scapat din fascism si initiat in misterele democratiei, este faptul ca intr-o campanie electorala, doua sau mai multe formatiuni se concureaza reciproc si ca pe tot parcusul procesului electoral, cei ce fac parte din formatiunea A trebuie sa vorbeasca frumos de formatiunea A, ridicandu-i in slavi capacitatea de a guverna, si sa vorbeasca urat de formatiunea B.

Acum insa, ceea ce-i preocupa cel mai mult pe membrii fiecarei grupari in parte pare a fi sa vorbeasca de rau propriul partid si sa ridice in slavi factiunile interne. Acest lucru nu este valabil doar in cazul Uniunii1), care a facut din asta un sport de-acum consacrat, ci si de Casa Libertatilor2), unde singura libertate este cea de a defaima cu lovituri de maciuca.

Chintesenta, sau sinteza exemplara a acestei tendinte, am vazut-o atunci cand la Matrix3) a aparut Marco Ferrando4). Acest domn are anumite opinii cam greu de impartasit, dar si altele care, in cursul unei conversatii calme, nu ar parea neaparat delirante. Tocmai pentru a-si apara aceste opinii, Ferrando a facut tot posibilul sa-si reechilibreze comportamentul si sa excluda interpretarile excesiv de rauvoitoare; in compensatie insa a dedicat mare parte din timpul sau incercarii de a demonstra ca programul lui Prodi este la fel cu cel al lui Berlusconi, daca nu si mai rau, iar critica sa nemiloasa i-a adus probabil Polului5) o mana de voturi (sau Uniunii o mana de abtineri).

Desigur ca este de apreciat curajul celui ce vrea sa spuna cu orice pret ceea ce considera el a fi adevarul, dar cine face aceasta alegere trebuie sa renunte a mai face politica - sau cel putin nu incearca sa fie ales parlamentar in cadrul unei formatiuni pe care o dispretuieste, facand o figura ingrata de opozant in interiorul acesteia. Politica este arta compromisului, si daca ai ales sa fii de o anumita parte a baricadei, trebuie sa faci tot ce poti pentru a nu o cobori in ochii publicului. Cel putin nu in timpul campaniei electorale. Cine vrea sa coboare in arena n-are decat sa amane certurile interne pentru mai tarziu.

Spectatorii (cum sugera mereu Mentana6), incercand, dupa ce el insusi o declansase, sa opreasca emfaza sinucigasa a invitatului sau) cred ca au avut impresia ca Ferrando este pe statul de plata al lui Berlusconi. Impresie cu siguranta eronata, pentru ca ipoteza cea mai rationala (si putin cam tragica) este ca acesta face ceea ce face in mod absolut gratuit.

Nebuniile electorale nu se opresc aici. Uitati-va la razboiul sondajelor. In principiu, cine comanda un sondaj ar trebui sa-l tina secret, avand in vedere ca astfel poate capata avantajul de a afla ceva ce adversarul nu stie. Dar acum sondajul si-a asumat functia de formator de opinie: trebuie sa-i mobilizeze pe nehotarati, plecand de la principiul ca acestia sunt o mana de subdezvoltati al caror unic ideal este sa se dea de partea invingatorului - sau a celui ce se proclama ca atare dinainte.

Avand in vedere ca aceasta este imaginea pe care Berlusconi o are despre intreg electoratul sau, si nu numai despre cei indecisi, este evident ca nu-i pasa daca sondajele sunt sau nu reprezentative. Ar putea sa i le incredinteze chiar si Vannei Marchi7), si probabil ca o va face. Dar de ce sa-ti orchestrezi singur o campanie defavorabila pentru a demonstra ca sondajele de stanga sunt mai bune? Adevaratii indecisi care ar putea vota pentru Uniune nu prea sunt dispusi sa-l iubeasca pe invingator (dimpotriva, multi adora sa sustina opozitia). Acestia sunt cei deziluzionati de centru-stanga, dar care sunt inca terorizati de ideea ca Berlusconi va invinge din nou. De aceea, ar putea fi atrasi la vot tocmai lasand sa se inteleaga ca (prin abtinerea lor) Berlusconi mai are inca posibilitatea de a invinge.

Pierzandu-se in razboiul sondajelor, Uniunea risca sa lase sa cada in gol nenumarate minciuni ale adversarului. Polul a pus in circulatie manifeste pe care scrie "Armata obligatorie? Nu, multumesc" si mi se pare ca membrii Uniunii care apar la televizor ar trebui sa aminteasca in fiecare moment cu voce tare ca armata obligatorie a fost abolita chiar de guvernul de centru-stanga - si ca, asadar, Berlusconi isi manifesta inca o data neinfricata sa incredere in lipsa de pregatire si in memoria slaba a electoratului.

Umberto Eco este autorul romanelor "Baudolino", "Numele trandafirului" si "Pendulul lui Foucault".

Puteti citi urmatorul comentariu al lui Umberto Eco in editia BUSINESS Magazin care apare in 29 martie.

Traducerea si adaptarea de Cecilia Stroe