Pe de o parte, cum am constatat deja in alt articol din BUSINESS Magazin, exista o puternica moda a depresiei, cu tot ce implica ea: filme, romane, muzici, clisee plicticoase despre zadarnicia lumii, mici ecleziasti de duzina raspanditi uniform in toata lumea civilizata. De cealalta parte, e optimismul propagandistic de sorginte corporatista. Deprimatii de profesie se insotesc perfect cu optimistii de profesie, cei care se bucura de ore suplimentare, care inteleg filozofia suprema a firmei in care lucreaza, care considera un maximum rost in viata completarea pana in cei mai marunti pasi a unei proceduri de eficientizare a companiei. Evident, razboiul amintit se regaseste de multe ori in interiorul aceleiasi persoane. Optimistul incurabil din orele de lucru devine dupa program un neindurator cinic mizantrop, necrutator analist al desertaciunii vietii. Razboiul se regaseste si in discursul de business. Vorbiti cu un afacerist de succes in public si apoi vorbiti cu el in particular. Incercati experimentul cu mari personalitati din showbiz sau cu alt gen de tipi de succes. Rezultatul va arata infiorator de uniform. Doua discursuri paralele coexista fara probleme: optimismul bine controlat invatat la traininguri si, in acelasi timp, cinismul orgolios al manipulatorului desavarsit.

In discursul amoros sunt de cand lumea doua retorici vrajmase: libertate versus stabilitate si loialitate. Dar lupta s-a acutizat odata cu rafinarea incredibila a discursului asa-zis libertin. Un discurs amanuntit despre seductie, despre modalitati de satisfacere sexuala, sta lipit de o isterie a logodnei, nuntii si familiei. Iarasi, este un limbaj schizoid care adanceste senzatia de instrainare a individului. Si acum da, iata ca apare si un SF pe care vreau sa vi-l povestesc. Pentru ca vorbeste despre aceste doua lumi, despre cele doua discursuri pe care incercam sa le definesc mai sus. Este vorba despre "Razboiul lumilor" de H.G. Wells, poveste care a fost ecranizata recent de Steven Spielberg.

Filmul a trecut cam neobservat, desi, din punctul meu de vedere, este de un rafinament incredibil, iar Tom Cruise chiar face un rol de zile mari (dar, deh, nu sunt un expert in domeniu). Filmul vorbeste indirect, prin fiecare centimetru de pelicula, de viata unui barbat divortat care isi regaseste sensul vietii, isi pierde groaznicul sentiment al inutilitatii intr-o situatie limita.

Extraterestrii par o fantezie extrema a unei maxime depresii. Doar o apocalipsa putea readuce sens intr-o viata golita a unui tip parasit care-si vede copiii si fosta sotie ireversibil instrainati.

Va veti intreba ce legatura are filmul lui Spielberg cu distinctia pe care o faceam la inceput intre discursul depresiv si discursul extrapozitiv, constructiv. Ei bine, o fantezie precum a lui Wells, pusa pe ecran de incredibilul Spielberg, este tocmai expresia desavarsita a maximei depresii: "rezolvarea" prin apocalipsa, prin situatii limita, a unei stari psihice mizerabile. Maximul catharsis al acestui film este obtinut nu din ideea ca personajele scapa de extraterestrii exterminatori, ci prin faptul ca extraterestrii chiar sunt un amanunt - este o poveste despre oameni.

De altfel, Wells taxeaza ironic fantasma extraterestrilor atacatori cu o moarte subita prin... gripa. Discursul deprimat, chiar aflat in ultima faza, cea apocaliptica, poate fi balansat doar de fantezii extreme despre distrugerea vietii cotidiene. Socante in filmul lui Spielberg sunt mici amanunte: o multime dezlantuita care fuge de pericol asteapta la un moment dat in fata unei bariere sa treaca un tren in flacari; deasupra supravietuitorilor cad hainele celor care au fost pulverizati de armele distrugatoare; cad si toate mijloacele de comunicatie. Fantezia tine mai mult de distrugerea vietii cotidiene, asa cum o stim noi, decat de distrugerea vietii pur si simplu. Ca de obicei, o astfel de epopee a distrugerii nu se putea incheia decat cu fantasma suprema: regasirea familiei.

Exista o intreaga cultura a expresiei distrugerii in societatea noastra contemporana. O violenta care, de foarte multe ori, mascheaza tocmai dorinta conservatoare de regasire a linistii. Ce poate fi mai amuzant, paradoxal, contrariant, decat faptul ca, de exemplu, cei care manifesta impotriva razboiului din Irak sunt organizati in unele dintre cele mai violente forme de protest urban?

Se cere abolirea saraciei, salvarea planetei, incetarea razboiului cu cocktailuri Molotov in mana. Violenta urbana, dublata de discursul violent depresiv (cel care spune, de pilda, "e nevoie de revolutie" sau "am nevoie de o schimbare in viata mea"), este cea mai copilaroasa forma de a spune: vreau sa fiu un burghez linistit cu o droaie de copii in jur si cu un venit stabil lunar.