Are dreptate. Aceasta este cea mai periculoasa criza economica de la Marea Depresiune si se poate prea usor transforma intr-o suferinta pe termen lung. Dar tratamentul prescris de Obama nu este pe masura diagnosticului. Planul economic pe care el il ofera nu este atat de solid precum este discursul sau despre pericolul economic. De fapt, este prea putin fata de ceea ce e nevoie.

 

Ganditi-va numai la cat de mare este economia americana. Daca ar avea suficienta cerere pentru productia sa, America ar produce bunuri si servicii de peste 30 de mii de miliarde de dolari in urmatorii doi ani. Dar cand atat cererea din partea consumatorilor, cat si investitiile se prabusesc, o prapastie uriasa se deschide intre ce este in stare sa produca economia SUA si ce poate sa vanda. Iar planul lui Obama nu e nici pe departe atat de vast incat sa umple aceasta prapastie.

 

Tot saptamana trecuta, Comisia de buget din Congres a facut publica analiza cea mai recenta a perspectivelor economice si bugetare. Comisia spune ca in absenta unui plan de stimulare, rata somajului va creste peste 9% la inceputul lui 2010 si va ramane ridicata in toti anii care vor urma. Temeti-va, pentru ca aceasta predictie este chiar optimista comparativ cu unele evaluari independente. Obama insusi a spus ca fara un plan de stimulare economica, rata somajului ar putea ajunge la doua cifre.

 

Chiar si Comisia a spus ca, totusi, “productia economica din urmatorii doi ani va fi cu 6,8% mai redusa decat potentialul sau”. Aceasta se traduce printr-o pierdere de 2,1 mii de miliarde de dolari. “Economia noastra ar putea scadea cu o mie de miliarde de dolari fata de capacitatea sa maxima”, mai spunea Obama saptamana trecuta. Ei bine, chiar a inteles cum sta situatia. Ca sa umple o falie de peste doua mii de miliarde de dolari - posibil chiar mai mult, daca previziunile Comisiei se dovedesc prea optimiste - Obama vine cu un plan de 775 de miliarde de dolari. Nu e de ajuns.

 

E drept, stimulentele fiscale pot uneori sa aiba un efect de multiplicare: pe langa efectele directe ale, sa zicem, investitiilor in infrastructura de consum, pot aparea efecte indirecte pe masura ce veniturile mai mari duc la consumuri mai mari. Estimarile standard spun ca un dolar cheltuit din fonduri publice ridica produsul intern brut cu 1,50 dolari.

 

Insa numai vreo 60% din planul lui Obama consta in cheltuieli publice. Restul inseamna reduceri de impozite - si multi economisti sunt sceptici cu privire la cat de mult vor contribui aceste reduceri - in special cele pentru companii - la impulsionarea cheltuielilor. (O serie de senatori democrati se pare ca impartasesc aceste indoieli.) Howard Gleckman de la independentul Centru de Politici Fiscale a rezumat situatia in titlul unei postari recente de pe blog: “o gramada de bani, niciun zvac”. Concluzia e ca planul lui Obama nu are mari sanse sa acopere mai mult de jumatate din acea falie de care am vorbit mai sus, avand sanse sa acopere doar o treime din ea.

 

De ce nu face Obama mai mult? Planul lui este limitat de teama de indatorare? Exista, intr-adevar, o serie de pericole legate de imprumuturile guvernamentale la scara mare, iar raportul Comisiei a previzionat pentru acest an un deficit de 1,2 trilioane de dolari. Dar ar fi si mai mare pericolul de a nu reusi sa resuscitam economia. Presedintele ales a vorbit elocvent si concis despre consecintele lipsei de actiune - exista riscul real de a aluneca intr-o capcana deflationista prelungita, in stil japonez - dar nici consecintele lipsei de actiune adecvata nu sunt mai roz.

 

Este planul limitat de o lipsa de oportunitati de cheltuieli? Exista doar un numar limitat de proiecte de investitii publice gata de lansare, care ar putea ajuta economia in viitorul apropiat. Dar sunt si alte forme de cheltuieli publice, in special in asistenta medicala, care ar putea face bine economiei atunci cand va fi in suferinta.

 

Sau este cumva planul limitat de prudenta politica? Presa a relatat luna trecuta ca oamenii lui Obama se straduiau din rasputeri sa mentina valoarea totala a programului sub pragul psihologic de o mie de miliarde de dolari. Au mai fost si sugestii ca includerea in acest plan a unor reduceri fiscale pentru marile companii, care ar umfla suma totala, dar care vor ajuta destul de putin economia, ar fi o incercare de a castiga voturile republicane din Congres.

 

Oricare ar fi explicatia, planul lui Obama nu pare adecvat pentru nevoile economiei. Bineinteles, o treime din ce e necesar e oricum mai bine decat nimic. Dar acum pare ca ne aflam in fata a doua falii economice: cea dintre potentialul economiei si performantele ei previzibile si cea dintre retorica economica ferma a lui Obama si planul lui economic oarecum dezamagitor.