Iuliana Stan este OD & leadership consultant şi director general al Human Synergistics România

Meritul şi dreptatea sunt prietenii cei mai buni şi de nădejde ai conflictului. Deşi conflictul apare din interacţiune, ceea ce îl generează este o acumulare treptată de merite şi de dreptăţi.

Am ocazia să cunosc săptămânal semnificativ de mulţi oameni care nu sunt remarcaţi sau care nu sunt apreciaţi la adevărata lor valoare. Discuţia cu ei este despre cine nu îi remarcă, nicidecum despre ce au ei de făcut ca să fie atât de remarcaţi pe cât îşi doresc sau merită.

Din păcate, statistica mea personală şi empirică este că maximum 2 din 10 oameni reuşesc să transforme o astfel de discuţie într-una despre responsabilitate şi autonomie. Restul oamenilor, în funcţie de rafinamentul intelectual sau de gradul de maturitate, încep să caute vinovaţi în afara lor, începând cu mentalitatea balcanică sau românească, continuând cu specificul unic al industriei în care activează sau caracteristicile unice ale profesiei pe care o au, încheind adesea cu colegii sau cu şefii care nu le înţeleg adevărata contribuţie sau cu simplul fapt că ei aşa sunt dintotdeauna. În peisajul organizaţional aceşti oameni sunt destul de certăreţi şi de vocali şi nu conştientizează că, deşi uneori au dreptate, poate chiar de cele mai multe ori, felul în care o obţin îi pune în categoria nesuferiţilor, nu în cea a oamenilor valoroşi şi importanţi, cum şi-ar dori de fapt.

Paradoxal, în situaţii conflictuale, chiar dacă ai dreptate, încăpăţânarea de a duce până la capăt conflictul atrage duşmănia, nu clarificarea sau simpatia. Deşi sunt mulţi oameni de acest fel şi tendinţa de a avea dreptate este un fenomen de masă, mai ales în corporaţii, demersul este extrem de toxic. Pornirea nu este de a găsi mijloace prin care să te faci înţeles sau ascultat sau urmat, ci de a găsi căi prin care să evidenţiezi câtă dreptate ai, ceea ce duce la epuizarea mijloacelor, nu la explorarea sensului.

Nevoia de a arăta că ai dreptate, la nivel organizaţional, este un simptom evident de lipsă de direcţie şi de aliniere, pentru că dacă acestea ar exista, dreptatea ar fi general asumată şi implicită, iar orice nouă clarificare ar trebui să îi bucure pe oameni, nu să se transforme într-un câmp de dispută a dreptăţilor. La nivel personal nevoia de a-ţi arăta şi susţine dreptatea, deşi este decodificată de cei mai mulţi oameni drept încredere în sine, este cel mai evident semnal de lipsă de încredere în sine şi de sărăcie interioară.

Orice om care are încredere în el şi în forţele lui ştie exact de unde începe şi care îi sunt limitele şi el va avea lucruri de făcut, nu de demonstrat. Nici unul dintre oamenii pe care îi cunosc şi care au cu adevărat încredere în ei înşişi nu ştiu să fi ajuns vreodată în situaţii conflictuale, din cel puţin două motive: şi-au poziţionat clar şi corect intenţiile incluzând interesele celor din jur printre interesele generale ale situaţiilor în care erau implicaţi şi, în al doilea rând, aceşti oameni sunt ghidaţi de convingeri si de principii interioare extrem de solide la care revin permanent şi pe baza cărora îşi filtrează deciziile. Mijloacele de acţiune ale oamenilor cu încredere în sine autentică sunt propriul lor cod moral, nicidecum rafinarea tehnicilor de persuasiune sau de negociere.

Dacă meritul are o conotaţie pasivă, latentă, manifestarea dreptăţii presupune un demers agresiv, ofensivă continuă. Dacă apar împreună, generează cei mai toxici interlocutori posibili. Singura dreptate pe care ne-o putem aroga este doar aceea că suntem responsabili de percepţiile pe care le creăm, având în acelaşi timp dreptul de a le schimba, iar orice merităm este treaba noastră, nu a ţării sau a companiei în care lucrăm sau a prietenilor. Percepţia cuiva că merită mai mult decât are este cea mai mare frână pentru a obţine ceea ce percepe că merită cu adevărat. Din acest motiv, adevărul doare mai tare decât lipsa dreptăţii.