În ultimii doi ani, un nou concept a început să prindă contur tot mai des în discuţiile despre muncă: micro-shifting. Ideea este simplă: în loc să faci schimbări radicale de carieră, faci ajustări mici şi constante. Înveţi un skill nou, mai iei un proiect freelance, îţi diversifici veniturile – pe scurt, te adaptezi din mers.

La prima vedere, pare exact tipul de flexibilitate de care are nevoie piaţa muncii moderne. Dar, dacă privim mai atent, micro-shifting spune mai multe despre problemele sistemului decât despre o evoluţie a lui.

Acest trend a apărut mai mult din necesitate, decât din dorinţa oamenilor de a experimenta. Într-un context în care costul vieţii creşte constant, iar salariile nu ţin pasul, ideea unui singur job stabil începe să semene tot mai mult cu un vis frumos, dar nerealizabil. Pentru mulţi, venitul principal nu mai este suficient - şi atunci apare nevoia de completare: un proiect în plus, un curs „util”, o reconversie parţială.

Vedem deja asta şi în România. Tot mai mulţi angajaţi au activităţi secundare de tip freelancing şi mici afaceri online pentru că simt nevoie de o siguranţă minimă. Micro-shifting devine, astfel, o strategie de supravieţuire ambalată frumos în limbaj de „dezvoltare personală”.

Şi e adevărat, ne dezvoltăm, ne îmbogăţim cunoştinţele – dar obligaţi de contextul economic în care trăim.

Problema este că această schimbare vine la pachet cu o mutare subtilă de responsabilitate. În loc să discutăm despre salarii insuficiente sau despre instabilitatea pieţei muncii, discuţia se mută pe individ: cât de adaptabil eşti, cât de repede înveţi, cât de „marketabil” rămâi. Dacă nu faci faţă, nu mai este vina sistemului - este vina ta că nu te-ai „updatat” suficient.

În paralel, apare şi o presiune constantă de a fi într-un proces continuu de optimizare. Nu mai este suficient să îţi faci bine jobul. Acum trebuie să înveţi în permanenţă, să te reinventezi, să fii pregătit pentru următorul pas.

Şi desigur că intervine epuizarea şi stresul. Când munca nu se mai termină la finalul programului, ci continuă sub forma cursurilor, proiectelor extra şi grijii constante pentru un viitor care pare extrem de instabil, graniţa dintre viaţă profesională şi personală dispare.

Sigur, pentru o parte dintre oameni, micro-shifting poate fi o oportunitate reală. Poate însemna mai mult control, diversificare şi chiar creştere. Dar pentru majoritatea, cel puţin din ce am observat în jurul meu, este mai degrabă o reacţie la nesiguranţă decât o alegere strategică.

Când a devenit normal ca un singur venit să nu mai fie suficient? Ca salariul să nu mai acopere coşul minim de cumpărături? Când instabilitatea a devenit normalitatea? De ce „adaptarea continuă” a ajuns să fie condiţia de bază pentru a rămâne pe linia de plutire? 

Oana Ioniţă este Social Media Manager, BUSINESS Magazin, Ziarul Financiar, După Afaceri Premium