Un tânăr deschide laptopul şi tastează: „Scrie-mi o scrisoare de intenţie pentru un job entry-level în marketing”. În câteva secunde, ChatGPT îi livrează un text impecabil, cu toate cuvintele-cheie necesare. Entuziasmat, trimite aplicaţia. Câteva ore mai târziu, documentul este analizat de un algoritm de resurse umane care scanează fraze, scoruri de potrivire şi expresii-cheie. Verdictul? Respins. Nu pentru că tânărul nu ar avea potenţial, ci pentru că textul lui – generat de AI – nu a convins alt AI.

Pentru tineri, ChatGPT a devenit un colac de salvare. Mulţi simt că nu au timp, experienţă sau suficientă încredere pentru a redacta un CV şi o scrisoare de intenţie „ca la carte”. În plus, ştiu că vor fi judecaţi şi sortaţi de algoritmi care caută formule standardizate. Prin urmare, apelează la un alt algoritm pentru a juca după regulile jocului. Doar că jocul e nedrept şi tot nu ajung să aibă un interviu.

Pe de altă parte, companiile se confruntă cu zeci sau sute de aplicaţii pentru fiecare post. Din dorinţa de eficienţă, externalizează procesul de selecţie către software: filtre automate, inteligenţă artificială. Problema e că aceste instrumente nu caută oameni, ci potriviri semantice.

Paradoxul nu constă în faptul că ambele părţi folosesc tehnologie.

Paradoxul nu constă în faptul că ambele părţi folosesc tehnologie. Problema este că, între aceste două straturi de algoritmi, omul dispare. Tinerii îşi pierd autenticitatea, iar companiile îşi pierd capacitatea de a identifica potenţialul uman dincolo de un text generat. Mai grav, această „automatizare a autenticităţii” creează un cerc vicios: cu cât AI-ul candidaţilor devine mai bun, cu atât AI-ul angajatorilor devine mai strict. Şi totuşi, în spatele fiecărei aplicaţii se află o persoană reală, cu abilităţi şi aspiraţii pe care niciun filtru automat nu le poate surprinde.

Companiile se plâng adesea că „nu găsesc oameni buni”. Însă nu cumva tocmai procesele lor de recrutare îi ascund? În goana după eficienţă, HR a devenit un mecanism de excludere, nu de descoperire. Iar tinerii, în loc să fie încurajaţi să îşi exprime vocea proprie, sunt împinşi să o înlocuiască cu vocea unei maşini. Astfel, întreaga relaţie dintre angajat şi angajator începe pe un fundament fals: două texte care nu aparţin nimănui.

Acesta este paradoxul pieţei muncii în 2025: candidaţii folosesc inteligenţa artificială ca să scrie, iar angajatorii folosesc inteligenţa artificială ca să citească. Rezultatul? Mult zgomot, puţin sens şi o piaţă a muncii în care întâlnirea reală dintre oameni se tot amână (şi se anulează reciproc).   

Oana Ioniţă este social media manager BUSINESS Magazin, Ziarul Financiar, DA Premium