Scriu acest material cu fix cinci zile înainte de alegeri. Şi cam şase înainte să ştim dacă ne-a lovit glonţul sau ne-a trecut pe la ureche. Începe o nouă eră, dar care este aceea? Bunăstarea clar va fi afectată, dar contează cât de mult vor creşte ratele, costul cu toate facturile, cum se va „comporta” leul. Şi pe ce scenarii vor acţiona companiile. Zilele acestea parcă niciun subiect, ştire, informaţie sau întâmplare nu are nicio greutate în faţa celor legate de alegeri şi ce se va întâmpla de luni dimineaţă (oricât de încremeniţi am fi în vreo bulă din cine ştie ce altă bulă, mai largă). Banii (ne) interesează pe toţi, dar niciodată parcă nu a fost mai clar legată greutatea leului de bilanţul pe care ni-l va aduce noaptea de duminică spre luni şi, poate, numărătoarea din prima zi a săptămânii următoare.

Valoarea banilor este un subiect peren, iar săptămâna trecută BM a derulat un sondaj, legat de momentul în care părinţii încep să vorbească despre bani cu propriii copii. Cu siguranţă într-o familie banii şi valoarea lor nu sunt – sau nu ar trebui să fie – un subiect tabu (până la un punct). Iar poveştile, discuţiile despre bani încep de la vârste chiar fragede. Pesemne mulţi dintre cei care îşi duc copiii la grădiniţă le spun acestora că trebuie să meargă la serviciu pentru a câştiga bani, ca să cumpere ceva care e de interes pentru copil – îngheţată, maşinuţe, rochiţe sau câte şi mai câte.

Copilul înţelege astfel de ce el trebuie să stea la grădiniţă, părintele fiind indisponibil. De-a lungul anilor, intervin diverse alte etape în cristalizarea conceptului şi a comportamentului faţă de bani. De pildă, un copil 3-4 ani află că pentru a fi „al lui”, un produs trebuie plătit, la 5-6 ani trebuie să recunoască bacnotele şi monedele, să înceapă să priceapă care este preţul unui produs, că dacă nu are suficienţi bani pentru a cumpăra ceva anume, există soluţii. Poate fi familiarizat cu ideea de economisire. Mai târziu, tot felul de alte comportamente trebuie însuşite şi şlefuite în relaţia cu banii. Pe la 14-15 ani, când copii au carduri în mod obligatoriu dacă sunt bursieri, pentru că aceste recompense nu pot fi virate în conturile părinţilor, ar trebui deja să stăpânească o serie de comportamente financiare. Şi, aş adăuga, să se şi stăpânească. Dar acest lucru nu se întâmplă peste noapte şi educaţia financiară – poate sună cam pompos, dar reflectă ideea – nu se face peste noapte. Durează ani şi multe discuţii, exemple, comportamente pe care le imită, critică sau şi le însuşesc. (Contează, ca mereu, modelele.) La fel durează învăţarea, însuşirea, înţelegerea bunului-simţ, a istoriei, a gândirii critice, a toleranţei, a extremismului. Aş mai spune chiar şi că toleranţa dusă la extrem este greşită, că dăunează, născând monştri. Orice concept, oricât de benefic, dus la extrem, este o greşeală.

Or atunci când un extremist este tolerat şi i se permite să propage aberaţii şi elucubraţii, de dragul democraţiei şi toleranţei, nu cumva este ceva greşit? Când comportamentele şi ideile sale greşite nu sunt penalizate, oprite, nu cumva ele se propagă şi infestează?

Banii nu sunt nu subiect tabu, dar la fel nu ar trebui să fie nici subiecte ca democraţia, toleranţa, extremismul. Şi, poate, ar trebui să vorbim mai clar despre limite.

Dar oare mai avem voie să vorbim, să scriem, să economisim?  

Ioana Mihai-Andrei este redactor-şef Business Magazin