Nu exista, de fapt, o piata politica. Apropierile dintre piata si scena politica pot fi facute, dar ele tin mai degraba de forma, nu de continut.

Era in anul de gratie 1990. Pe ecranul televizoarelor, isi face aparitia un domn cu aparenta sobra. Numai ca pe umarul lui sedea... o maimuta. Animalul a fost prezentat ca un prieten foarte apropiat. Domnul s-a recomandat apoi si el publicului: era doctor. Un doctor care cerea sprijin de la toate femeile pe care, in timpul comunismului, le ajutase sa scape de sarcinile nedorite. Ati ghicit? Domnul cu pricina isi facea campanie electorala. Incerca sa exploateze simpatia pentru animale si recunostinta pacientului fata de medic. A pierdut lamentabil.

Au trecut de atunci 15 ani. Zilele trecute, unul dintre candidatii la Presedintie apare in public cu un caine in brate. Cainele cu pricina este infatisat ca viitor premier. Adversarii sunt dezgustati. Caci ei s-au straduit saptamani intregi sa gaseasca o solutie pentru conducerea guvernului, in eventualitatea in care castiga alegerile din noiembrie. Simpatia pentru animale e folosita acum ca sfidare a adversarului, dar devine un gest ridicol. Dincolo de aceste cazuri mai curand marginale, cum a evoluat oare maniera in care se adreseaza candidatii alegatorilor romani?

Dar felul in care cetatenii selecteaza, din oferta politica, marfa cea mai buna? Si-au imbunatatit partidele si politicienii proiectele in functie de exigentele alegatorilor care consuma politica?

Ar trebui sa folosim ghilimele. Toate acestea sunt metafore. Nu exista, de fapt, o piata politica. Apropierile dintre piata si scena politica pot fi facute, dar ele tin mai degraba de forma, nu de continut, mai curand de o parte a politicii si nu de intregul ei. Intr-adevar, partidele isi lanseaza programele, candidaturile cam la fel cum o firma isi lanseaza un (nou) produs. Votul cetateanului seamana cu alegerea unui produs in detrimentul altuia. Insatisfactia fata de o decizie sau un gest al celui ales aduce cu nemultumirea creata de un produs care iti insala asteptarile dupa ce l-ai platit. Competitia politica seamana cu concurenta economica. Ba chiar si frauda pare sa fie identica.

Toate aceste apropieri sunt insa superficiale. In mare masura, ele sunt sugerate de campaniile electorale sau de modalitatile recente in care politica este "ambalata" (scuzati termenul comercial). Diferenta dintre politica si piata e fundamentala. Ea tine in primul rand de timp, de gestionarea lui. Alegerile pe care le fac cetatenii sunt mult mai rare decat optiunile unui consumator. Ele intervin din patru in patru ani sau, in functie de mandat, chiar la un interval mai lung.

Cumparatorul este, in schimb, conectat cotidian la sistemul pietei. Riscul este, apoi, cu totul altul in politica si, respectiv, in economie. Pe piata, cel care risca e patronul, nu clientul. Patronul investeste, plateste salarii, e taxat de stat. Daca nu va gasi cumparatori pentru produsul in care a investit, a pierdut. In politica, nu exista un asemenea risc. Poti pierde fara sa investesti nimic sau poti pierde doar pentru ca adversarul are un singur vot mai mult. In sfarsit, decizia este diferita in cele doua domenii. Politica include chestiuni care nu pot fi decise printr-un calcul de felul celui economic. Care e durata optima a unui mandat? De ce patru si nu patru ani si jumatate sau cinci ani si doua luni?

Marketizarea politicii e un fenomen recent. El este legat in mod esential de televiziune, de sporirea ponderii acesteia in exprimarea publica a politicii. Numai ca viata individului nu se petrece exclusiv in fata televizorului. Pana si cei mai pasionati telespectatori inchid la un moment dat miraculosul aparat. Pentru a deveni cetateni.