Ca sa intelegem problema, trebuie sa stim ca vechiul univers bancar in care institutiile cu sediul in cladiri impozante de marmura acceptau depozite si dadeau clientilor bani cu imprumut pe termen lung a cam disparut si a fost inlocuit cu ceea ce se numeste indeobste “sistemul bancar din umbra”. Bancile depozitare, baietii aceia din cladirile de marmura, joaca acum un rol minor in canalizarea fondurilor de la cei care economisesc la cei ce vor sa se imprumute; cea mai mare parte a businessului financiar se desfasoara prin intermediul unor intelegeri complexe aranjate de institutii “non-depozitare”, institutii ca defuncta Bear Stearns si ca Lehman Brothers.

 

Noul sistem ar fi trebuit sa aiba o mai mare eficacitate in dispersia si reducerea riscului. Dar dupa implozia imobiliara si criza ipotecara, se pare ca riscul nu a fost atat redus, cat ascuns: prea multi investitori n-au avut idee cat de expusi erau.

 

Si dupa ce lucrurile despre care nu se stia ca nu sunt cunoscute s-au transformat in cele despre care se stia ca sunt necunoscute, sistemul s-a confruntat cu cateva episoade de criza postmoderne, care nu mai arata ca odinioara. Cu cateva exceptii adica, nu mai vorbim despre multimi de depunatori furiosi care asalteaza usile inchise ale bancilor, ci de telefoane si clicuri frenetice de mouse, in timp ce grupurile financiare incearca sa faca rost de imprumuturi si sa atenueze riscurile de pe urma tranzactiilor trecute. Dar efectele economice – o inghe­tare a creditelor, o spirala descendenta a valorii activelor – sunt aceleasi cu cele din marile falimente bancare ale anilor ‘30.