Ca sa intelegem problema, trebuie sa stim ca vechiul univers bancar in care institutiile cu sediul in cladiri impozante de marmura acceptau depozite si dadeau clientilor bani cu imprumut pe termen lung a cam disparut si a fost inlocuit cu ceea ce se numeste indeobste “sistemul bancar din umbra”. Bancile depozitare, baietii aceia din cladirile de marmura, joaca acum un rol minor in canalizarea fondurilor de la cei care economisesc la cei ce vor sa se imprumute; cea mai mare parte a businessului financiar se desfasoara prin intermediul unor intelegeri complexe aranjate de institutii “non-depozitare”, institutii ca defuncta Bear Stearns si ca Lehman Brothers.

 

Noul sistem ar fi trebuit sa aiba o mai mare eficacitate in dispersia si reducerea riscului. Dar dupa implozia imobiliara si criza ipotecara, se pare ca riscul nu a fost atat redus, cat ascuns: prea multi investitori n-au avut idee cat de expusi erau.

 

Si dupa ce lucrurile despre care nu se stia ca nu sunt cunoscute s-au transformat in cele despre care se stia ca sunt necunoscute, sistemul s-a confruntat cu cateva episoade de criza postmoderne, care nu mai arata ca odinioara. Cu cateva exceptii adica, nu mai vorbim despre multimi de depunatori furiosi care asalteaza usile inchise ale bancilor, ci de telefoane si clicuri frenetice de mouse, in timp ce grupurile financiare incearca sa faca rost de imprumuturi si sa atenueze riscurile de pe urma tranzactiilor trecute. Dar efectele economice – o inghe­tare a creditelor, o spirala descendenta a valorii activelor – sunt aceleasi cu cele din marile falimente bancare ale anilor ‘30.

 

Si aici e cheia: metodele de aparare instituite pentru a preveni revenirea acelor falimente - in special garantari de depozite si acces la linii de credit de la Rezerva Federala - ii protejeaza doar pe cei din cladirile de marmura, care nu se afla in miezul actualei crize. Aceasta creeaza posibilitatea reala ca 2008 sa fie un 1931 revizuit.

 

Acum, autoritatile sunt constiente de riscuri - inainte de a-i fi data responsabilitatea de a salva lumea, Ben Bernanke a fost unul dintre expertii de frunte ai SUA in problematica Marii Crize. Asa ca de-a lungul ultimului an, Rezerva Federala si Ministerul de Finante au pus la cale o serie de planuri de salvare ad-hoc. Linii speciale de credit cu acronime imposibil de pronuntat au fost puse la dispozitia institutiilor non-depozitare. Rezerva Federala si Trezoreria au pus la punct o intelegere care ii proteja pe partenerii Bear Stearns – cei cu care banca incheiase contracte –, dar nu si pe actionari. Si chiar la inceputul lunii, Finantele au preluat controlul asupra Fannie Mae si Freddie Mac, gigantii creditori ipotecari sprijiniti de guvern.

 

Dar consecintele acestor salvari ii nelinistesc pe guvernanti, pe de o parte pentru ca isi asuma riscuri mari cu banii contribuabililor. Spre exemplu, mare parte a portofoliului Rezervei Federale este compusa astazi din imprumuturi care au in spate colaterale dubioase. De asemenea, guvernantii sunt ingrijorati ca eforturile lor de salvare vor incuraja comportamente si mai riscante pe viitor. La urma urmei, incepe tot mai mult sa para ca regula e ceva de genul aruncatului cu banul: daca e cap, castigi tu, daca e pajura, contribuabilii pierd.

 

Iar cu aceasta ajungem la Lehman, care a suferit mari pierderi legate de piata imobiliara si a ajuns in fata unei crize de incredere. Ca multe alte institutii financiare, Lehman are un bilant contabil vast: datoreaza sume mari de bani si are de primit la randul ei mari sume de bani. Daca se incearca sa se lichideze repede acest bilant s-ar putea sa se creeze panica in sistemul financiar. Din acest motiv, oficialii guvernamentali au petrecut un weekend la Rezerva Federala din New York, incercand sa puna la punct o intelegere care sa salveze Lehman sau cel putin s- o lase sa se prabuseasca mai lent.

 

Dar Henry Paulson, ministrul de finante, a fost ferm, spunand ca nu va indulci situatia punand la bataie si mai multe fonduri publice. Multi au crezut ca blufeaza. Si eu eram gata sa incep acest comentariu cu cuvintele “cand viata iti da Lehman pe mana, ofera-i o mana de ajutor”. Dar nu a fost nicio mana de ajutor si aparent nicio intelegere. Paulson pare sa parieze ca sistemul financiar – sprijinit, trebuie spus, de acele linii speciale de credit – poate suporta socul prabusirii Lehman Brothers. O sa aflam in curand daca Paulson a fost curajos sau naiv.

 

Adevaratul raspuns la actuala problema ar fi fost, bineinteles, sa se fi luat masuri preventive inainte de a se ajunge la acest punct. Chiar si dupa ce lasam deoparte nevoia de a reglementa “sistemul bancar din umbra” - daca marile institutii financiare trebuie salvate la fel ca bancile obisnuite, atunci trebuie si reglementate ca banci obisnuite –, de ce am fost atat de nepregatiti pentru acest din urma soc? Cand Bear Stearns s-a scufundat, multi au vorbit despre nevoia de un mecanism de “lichidare ordonata” a bancilor de investitii care se prabusesc. Ei bine, asta se intampla in urma cu sase luni. Unde-i mecanismul?

 

Si iata-ne acum, cu un Paulson care pare sa creada ca solutia cea mai buna pe care o are la indemana este sa joace ruleta ruseasca cu sistemul financiar american. Brrrr!