În 2025, generaţia Z din România trăieşte o contradicţie dureroasă între promisiunea unei vieţi moderne, conectate şi deschise spre lume, şi realitatea unui sistem economic ţi politic care nu îi oferă stabilitatea de care are nevoie. Am crescut cu ideea că, prin muncă şi educaţie, ne putem construi o viaţă mai bună. Dar, ajunşi la vârsta adultă, descoperim că aceste două componente esenţiale nu garantează nici siguranţă, nici independenţă. A fi tânăr în România înseamnă, tot mai des, a fi prins într-o luptă continuă pentru echilibru financiar, într-un context în care costurile de trai cresc rapid, iar veniturile rămân, de cele mai multe ori, modeste.

Chiria, mâncarea, utilităţile şi transportul consumă majoritatea veniturilor unui tânăr aflat la început de drum. În marile oraşe, unde se află cele mai multe oportunităţi de carieră, costul vieţii este foarte ridicat. Deşi salariul minim a fost ajustat periodic, nu ţine pasul cu inflaţia reală şi cu nivelul preţurilor. În 2025, un trai decent în oraşe precum Bucureşti, Cluj sau Timişoara presupune cheltuieli lunare care depăşesc cu mult media salarială. Aceasta înseamnă că mulţi tineri sunt nevoiţi să accepte compromisuri permanente: împart locuinţe cu alţi colegi/prieteni, reduc consumul alimentar, renunţă la vacanţe, investiţii personale sau activităţi recreative.

Educaţia, deşi esenţială, nu mai este garanţia unei stabilităţi financiare. Mulţi tineri au acumulat diplome, masterate şi chiar cursuri de specializare, dar se confruntă cu un paradox: sunt „prea calificaţi” pentru joburile prost plătite şi „fără experienţă” pentru cele bine remunerate. Astfel, sistemul educaţional, deconectat de realităţile pieţei muncii, produce o generaţie frustrată şi epuizată. În loc să fie recompensaţi pentru efortul depus, mulţi tineri se văd obligaţi să accepte poziţii slab plătite, în domenii nesigure sau cu orizonturi limitate de dezvoltare profesională.

Accesul la locuinţă este un alt obstacol major. Preţurile imobiliare au crescut constant, iar un credit ipotecar presupune un avans semnificativ şi o rată lunară care adesea depăşeşte 50% din venitul net. În plus, condiţiile impuse de bănci sunt adesea rigide, cerând garanţii pe care puţini tineri le pot oferi. Din această cauză, generaţia Z este una dintre cele mai dependente generaţii de părinţi din ultimele decenii. Mulţi tineri locuiesc acasă până târziu, nu din comoditate, ci din imposibilitatea reală de a se susţine singuri.

Statul român nu oferă aproape niciun sprijin real pentru tinerii adulţi. Politicile publice dedicate acestei categorii de populaţie sunt fie ineficiente, fie inexistente. În plus, birocraţia excesivă descurajează accesul la puţinele facilităţi existente. Tinerii din 2025 nu cer privilegii, ci un cadru echitabil care să le permită să muncească şi să trăiască decent.

Presiunea economică vine la pachet cu una socială. Societatea românească continuă să transmită ideea că succesul personal se măsoară în apartamente cumpărate, maşini proprii şi cariere spectaculoase până la 30 de ani. Într-un astfel de climat, ca tineri, simţim că eşuăm chiar şi atunci când depunem eforturi constante. Această disonanţă între efort şi rezultat duce, inevitabil, la epuizare psihică, anxietate şi un sentiment profund de inutilitate.

Problema nu este doar economică, ci şi structurală. România nu a construit, nici în 2025, un model social care să investească în tineri sau în educaţia acestora (cum s-a întâmplat recent cu eliminarea mai multor burse, deşi şi investiţiile în educaţie lipsesc în continuare). În loc să vadă generaţia Z ca o resursă pentru viitor, statul continuă să-i trateze ca pe o povară. Fie că e vorba de lipsa centrelor de consiliere profesională, a programelor de reconversie sau de sprijin pentru antreprenoriat, politica publică pare să fie o înşiruire de măsuri reactive, fără viziune pe termen lung.

În mod paradoxal, această criză a tinerilor se petrece într-un context în care România suferă de un exod masiv de forţă de muncă. În loc să construiască politici care să-i păstreze pe tineri în ţară, guvernele succesive au preferat să improvizeze soluţii pe termen scurt. În lipsa unei strategii coerente, mulţi dintre cei mai bine pregătiţi aleg să plece.

A fi tânăr în România în 2025 înseamnă să trăieşti cu senzaţia permanentă că nu eşti niciodată „destul”: nu câştigi destul, nu economiseşti destul, nu creşti profesional destul de repede şi să simti asta în propriul cont bancar.

Să fii tânăr în România înseamnă să ai visuri mari, dar buzunare goale. Să vrei să construieşti, dar să fii mereu la limita resurselor. E un sport de anduranţă, iar linia de sosire nu e clară pentru nimeni.