O poveste despre experţi: în vara anului 1998, John Meriwether, o legendă a Wall Streetului, s-a asociat cu doi laureaţi ai Premiului Nobel pentru economie, Myron Scholes şi Robert Merton, au angajat un număr de tineri extrem de bine cotaţi pe acelaşi Wall Street, toţi genii în matematică, şi au înfiinţat fondul de investiţii Long-Term Capital Management, formând ceea ce un analist numea Proiectul Manhattan al investiţiilor. Şi, pentru că lumea era convinsă că o asemenea echipă nu poate da greş, a fost o îmbulzeală grozavă pentru intrarea în fond, chiar dacă doritorii trebuia să vină cu cel puţin 10 milioane de dolari, iar un sfert din câştiguri mergeau la managerii fondului.

Nu multe luni mai târziu a izbucnit criza economică din Rusia, care aproape a îngenuncheat ţara vecină şi prietenă; ceva mai înainte şi Asia trecuse printr-un şoc major. Aşa că investitorii s-au isterizat şi au început să se ferească de instrumente financiare de risc. LTCM s-a trezit cu sacul plin de acţiuni care nu mai interesau pe nimeni, iar preţurile se prăbuşeau văzând cu ochii. În numai două luni fondul a pierdut 4,5 miliarde de dolari, bani serioşi în urmă cu un deceniu şi jumătate, iar încercările de a-l redresa şi de a mai recupera câte ceva din pierderi au dus la noi scăderi de preţuri şi la pagube considerabile pentru toate instituţiile financiare de pe Wall Street.

De atunci au apărut o sumedenie de articole şi cărţi care explică unde au greşit starurile în investiţii şi laureaţii cu Nobel în economie. Fundamental, toate mişcările pe care le-au făcut au fost corecte şi au ales acţiuni cât se poate de sigure - erau, de exemplu, obligaţiuni ipotecare daneze.

Dar, dacă matematic erau acoperiţi, specialiştii în cauză au greşit în privinţa reacţiilor oamenilor: credeau că preţurile vor reveni la valorile mari anterioare, că alţi investitori se vor dovedi în continuare interesaţi de acţiuni şi că aceştia îşi vor asuma riscuri în orice condiţii ale pieţei. Dar investitorii, mai inteligenţi sau mai puţin inteligenţi, au reacţionat cu toţii la fel, iar diferenţele de inteligenţă nu au mai contat deloc, pentru că erau prea asemănători ca să mai fie inteligenţi.

Ce vreau să spun este că, pentru a fi inteligent, pentru a judeca şi pentru a decide, trebuie să ai în faţă toate datele problemei, să ştii, în cazul LTCM, nu numai matematică şi economie, ci şi psihologie, sociologie, istorie sau geografie. Altfel, poţi înghiţi pe nemestecate tot soiul de baliverne, spuse pe un ton academic. Sau superior. Un alt exemplu, criza dotcom. A fost o perioadă când traficul creştea cu 1.000% pe an, iar mantra era „Investeşte, investeşte, investeşte, oriunde, oricum!„.

Când creşterea s-a mai temperat, oamenii au refuzat să vadă asta, pentru că li se repeta 1.000%, investeşte, investeşte.

Dacă cineva nu-i opreşte pe experţi, atunci măcar încercaţi, din când în când, să evaluaţi situaţia la rece.

Avem o dantelăreasă pictată de olandezul Caspar Netscher, o reprezentare delicată a ideii de muncă, expertiză şi cunoaştere, bazată pe nişte principii burgheze ce astăzi par puţin perimate. Pentru că o spun experţii.