„Nu ai cum.” Este răspunsul pe care l-am primit de la un prieten când l-am întrebat dacă în România se poate avea şi o carieră, şi doi copii mici. „Nu ai cum”, mi-a spus. „Prefer să mai iau eu un job, iar ea să facă ceva mai light de acasă. Când copilul e atât de mic şi mai ai şi doi, e imposibil. Poţi doar în sistemul în care am crescut noi: te creşteau bunicii, iar părinţii te vedeau seara. Sau, cum se întâmplă în cazul unor prieteni, ea lucrează doar ca să plătească bona.” M-a făcut să mă gândesc că, în România, dezbaterea despre natalitate începe aproape întotdeauna cu întrebarea: „De ce nu mai fac tinerii copii?”.

Ni s-a spus că nu suntem serioşi, că nu suntem preocupaţi de familie, de viitorul ţării, că suntem egoişti etc. Iar când vine vorba despre încurajarea natalităţii, măsurile nu îi vizează neapărat pe cei care au carieră, job şi chiar performează la locul de muncă. Cei mai mulţi dintre ei nu îşi doresc neapărat bani de la stat, ci mai degrabă timp şi soluţii pentru ca tot ceea ce au construit până la 30-40 de ani (fiindcă, ştim deja, numărul femeilor care nasc la 40 de ani este tot mai mare, inclusiv din cauza carierei) să nu se ducă pe apa sâmbetei.

România oferă unul dintre cele mai generoase concedii de creştere a copilului din Europa: până la doi ani, cu o indemnizaţie de până la 85% din venitul anterior, plafonată la 8.500 de lei, dacă suma depăşeşte această valoare. Dar povestea se termină exact în ziua în care copilul împlineşte doi ani.

Practic, atunci statul pare să spună: de aici vă descurcaţi singuri. Iar la întoarcere, companiile te primesc înapoi privin­du-te ca şi cum ai fi acelaşi om din momentul în care ai plecat. Sau ca şi cum ar trebui să fii recunoscător că îţi recapeţi jobul după o pauză de doi ani – care, din ce am înţeles de la părinţii pe care îi cunosc, este orice, numai un moment de respiro nu. Din păcate însă, soluţiile care ar permite ca munca şi viaţa să continue fără un stres major după apariţia unui copil aproape că nu există.

Nu există suficiente locuri în creşele publice. O creşă privată poate costa cât o rată ipotecară la bancă, iar, de ceva vreme, munca hibridă începe să dispară. Amicului meu îi povesteam că am văzut că, în unele ţări, există creşe în cadrul companiilor, chiar la sediul acestora: ajungi la muncă, îţi laşi copilul acolo şi îl iei când pleci. El însă a râs şi mi-a amintit că acum mulţi angajatori nu mai acceptă nici măcar umbra de flexibilitate pe care pandemia a adus-o prin munca hibridă. Paradoxul este că România investeşte enorm în educaţia femeilor. Femeile reprezintă majoritatea absolvenţilor de studii universitare şi sunt tot mai prezente în profesii cu înaltă calificare. Vorbim deseori, şi noi, la BUSINESS Magazin, despre leadership feminin, despre diversitate şi despre nevoia de a avea mai multe femei în management. Dar adevărul este că după ce femeile devin mame, întreaga infrastructură care le-ar permite să rămână active profesional aproape că lipseşte. Companiile oferă abonamente medicale, platforme de wellbeing, bugete pentru dezvoltare profesională şi fructe la birou. Toate sunt beneficii utile.

Dar mă întreb câte organizaţii ar fi dispuse să facă pasul următor şi să ofere ceea ce au nevoie cel mai mult părinţii: o creşă, decontarea unei creşe private, vouchere pentru bone sau, cel puţin, ceva ce s-a dovedit că nu este atât de dificil de implementat în perioada pandemiei: păstrarea unui program hibrid pentru părinţii aflaţi în primii ani după naşterea copilului? În Franţa, accesul la servicii de îngrijire timpurie este considerat parte din infrastructura economică, nu doar din cea socială. În Suedia şi Danemarca, serviciile de îngrijire a copiilor şi flexibilitatea programului de lucru sunt construite tocmai pentru ca părinţii să nu fie nevoiţi să aleagă între familie şi carieră. Nu înseamnă că aceste ţări au rezolvat complet problema natalităţii, dar au redus una dintre cele mai mari bariere în calea revenirii la muncă. În România, încă discutăm aproape exclusiv despre concediul de maternitate sau despre concediul pentru creşterea copilului, fără să ne gândim aproape deloc  la ceea ce găseşte o mamă (sau un tată, că şi ei pot să îşi ia concediul parental timp de doi ani, însă cumva la noi s-a împământenit ideea că mama trebuie să stea acasă) atunci când se întoarce la serviciu. Pentru că, atunci când o mamă ajunge să muncească doar ca să plătească bona sau renunţă complet la carieră din lipsa alternativelor, nu pierde doar familia respectivă. Pierde şi compania, dar pierde şi economia.  

Ioana Matei este editor-şef Business Magazin