Antreprenorii români, fondatorii companiilor de acum 20-30 de ani care au rezistat în piaţă, care au cât de cât o situaţie financiară bună, care au o piaţă de desfacere, care au profit şi nu sunt supraîndatoraţi sunt extrem de căutaţi de fondurile de investiţii şi chiar de investitori strategici pentru a le vinde firma.

Pe piaţă, la cumpărare, sunt foarte mulţi bani, numai din PNRR sunt 400 de milioane de euro, la care se adaugă încă 400 de milioane de euro contribuţia partenerilor din fondurile de investiţii, rezultând 800 de milioane de euro; se adaugă banii celorlalte fonduri de investiţii, ca să nu mai vorbim de banii investitorilor strategici. Plus că băncile au linii de credit speciale pentru achiziţia de companii.

Deşi sunt foarte mulţi bani pe piaţă, nu prea există ofertă la vânzare. Cei care ar vrea să vândă fie au companii care sunt găurite, supraîndatorate, pe o piaţă extrem de concurenţială; iar dacă au o companie bună, preţul cerut este peste multiplii de piaţă şi dacă cineva ar plăti acel preţ nu şi-ar mai multipla el apoi banii.

La ZF Live cu Bogdan Mugescu de la Atheneum Advisors, un consultant în fuziuni şi achiziţii, a spus că antreprenorii români care au o companie bună nu sunt chiar atât de uşor de convins să o vândă.

El spune că antreprenorii, dacă fac 1-2 milioane de euro pe an profit din compania pe care o au, se întreabă de ce să o vândă? „La cât îmi dă un cumpărător, 5-6 milioane de euro, nu are niciun sens să vând compania. Banii ăştia îi fac în 2-3 ani fără să mă bată cineva la cap.”

La profitul pe care îl au, se mai adaugă şi câştigurile informale care sunt luate dintr-o companie prin diverse forme, bani care asigură traiul familiei fondatorului, diverse afaceri, achiziţia de apartamente, terenuri, clădiri, a adăugat Bogdan Mugescu.

Fondurile de investiţii nu sunt atât de generoase în multiplii de evaluare, nu sunt dispuse să plătească preţul cerut pentru că nu ar mai putea să justifice investiţia, pe care vor să o dubleze sau chiar tripleze în câţiva ani.

Antreprenorii români au ajuns la un anumit nivel şi nu prea mai vor să intre într-un nou ciclu de creştere accelerată, cerut de fondurile de investiţii. Plus că această creştere trebuie adusă tot de ei şi nu mai sunt dispuşi să depună atât de mult efort. Plus că nu vor să zdruncine compania, nu prea vor să facă schimbări într-un business care le aduce 1 milion de euro profit pe an, plus încă un milion câştig informal.

Fiecare încearcă să-şi conserve poziţia. Nimeni nu se gândeşte la vreo expansiune, la creşterea businessului, la noi investiţii, mai ales în condiţile actuale economice, politice, sociale, geopolitice extrem de ostile.

Vrem nu vrem, lumea a ridicat piciorul de pe acceleraţie după 20-30 de ani.

Urmaşii nu prea vor să continue businessul părinţilor, este mult prea mare bătaia de cap. Iar ideea de a atrage management din afară care să conducă businessul câştigă teren doar teoretic, pentru că în practică fondatorii nu vor să dea din mână companiile pe care le-au creat. Cum să vină cineva din afară să-i spună ce să facă sau să-l întrebe unde se duc banii? Acestea sunt întrebări pe care le-ar pune un alt acţionar.

Aşa că preferă să ia 1-2 milioane de euro la un business de 10-15 milioane de euro.

Nu avem în ADN să ne extindem, să intrăm şi să cucerim alte pieţe, ADN pe care îl au ungurii, polonezii, cehii şi acum chiar ucrainenii.

Mulţi fondatori se întreabă: dacă ar vinde, ce ar face cu banii mai departe? Pentru că nu ştiu să facă altceva şi oricum, psihologic, dacă primeşti o sumă mare de bani, câteva milioane de euro, instinctul îţi spune că trebuie să îi pui deoparte în active imobiliare, financiare. Nimeni nu are chef să facă din nou business, să o ia de la capăt, nimeni nu are chef să-şi rişte banii.

Fondatorii, antreprenorii români reuşesc să ducă companiile până la un anumit nivel şi acum mai degrabă preferă să-şi ia banii din aceste companii, decât să-i folosească să se extindă, să facă noi investiţi şi, de ce nu, chiar să cumpere alte afaceri, să cumpere concurenţii pentru a consolida piaţa şi a deveni mai mari şi mai puternici, conform modelului de business american.

Dacă această creştere a companiilor româneşti, a afacerilor româneşti într-un mod exponenţial în ultimii 20 de ani a avut la bază mai degrabă modelul american. Acum, prin starea de burghezie care instalează în companiile româneşti mai vechi, ne ducem către modelul european.

Dar revin la întrebarea din titlu pe care şi-o pun antreprenorii români, cei care şi-au înfiinţat companiile acum 20-30 de ani: de ce să vândă, dacă fac 1-2 milioane de euro pe an?   

(cristian.hostiuc@zf.ro)