În urmă cu puţin mai mult de o săptă­mână s-a întâmplat ceva serios pe piaţa valutară internaţională, ceva poate la fel de important ca războiul ta­xe­lor vamale dezlănţuit asu­pra lumii de preşedin­te­le SUA Donald Trump. Trezoreria americană, sub conducerea lui Scott Bessent, om de afaceri cu vastă ex­pe­rienţă de speculator, a intervenit pentru a frâna plonjonul yenu­lui, moneda Japoniei. A fost prima intervenţie coordonată americano-ni­ponă pe piaţa valutară din ultimii 30 de ani.

Dar Washingtonul a vândut euro pentru a finanţa achiziţiile de yeni, într-un mod de joc pe care traderii îl credeau dis­pă­rut din anii 1990. Nici până astăzi analiştii şi parti­cipanţii la piaţă nu şi-au dat seama exact ce înseamnă această manevră şi de ce a fost făcută. Acest lucru a creat loc speculaţiilor. Se vorbeşte de avertis­mente, de război valutar, de jocuri de putere, de vulnerabilităţile SUA şi de declinul dolaru­lui, dar şi de crize în Japonia şi Asia.

Aproape cert este că nici autorităţile ame­ricane şi nici cele nipone nu au informat BCE că vor folosi euro. Nu s-au coordonat cu baca centrală a zonei euro pentru această in­ter­venţie, după cum scrie Financial Times. Lipsa de coordonare evidenţiază natura neobişnuită a primului efort comun al perechii Washington-Tokyo de a stimula yenul din ultimele trei dece­nii.

În mod normal, ar fi de aşteptat ca pentru astfel de manevre SUA să folosească dolari.

Oficiali de top ai BCE au considerat decizia SUA de a utiliza euro ca o încălcare fără prece­dent a convenţiilor de lungă durată privind cooperarea dintre autorităţile monetare occi­den­tale, scrie FT, citând surse apropiate situ­aţiei. De la cel de-al Doilea Război Mondial, băncile centrale occidentale şi ministerele de finanţe au subliniat încrederea reciprocă şi consultarea, intervenţiile anterioare pe pieţele valutare având loc de obicei în mod coordonat.

Vânzările de euro ale Washingtonului, efec­tuate de Rezerva Federală din New York în numele Trezoreriei SUA, au fost „foarte iz­bitoare“ şi „triste“, a declarat una din sursele FT. „Acest lucru nu s-a mai întâmplat nicio­dată.“ De aceea, tradiţia construită în decenii de cooperare strânsă între băncile centrale occidentale, care au promovat stabilitatea financiară şi creşterea economică, ar putea fi ameninţată.

Intervenţia a fost făcută în condiţiile în care yenul a ajus faţă de dolar la cel mai scăzut nivel de după 1986. Iar aici ar putea fi un indiciu al motivaţiei Washingtonului. Preşedintele Trump a caracterizat efortul ca „un semn de prietenie faţă de Japonia“. Această ţară este un aliat geopolitic al SUA, dar este şi partener co­mercial, iar Trump se străduie ca prin acorduri comerciale şi un război mondial al taxelor pe importuri să reechilibreze comerţul extern al ţării sale, caracterizat de un deficit cronic. Yenul slab este bun pentru exportatorii japo­nezi. SUA sunt cea mai mare piaţă de export pentru companiile nipone.

De cealaltă parte, Japonia nu mai importă din SUA atât de mult pe cât o făcea odată. În yeni, produsele americane vândute pe piaţa japoneză sunt duble ca preţ faţă acum câteva decenii. Din acest punct de vedere, intervenţia pentru a frâna declinul yenului poate fi privită ca o încercare de a deprecia dolarul, de a re­du­ce deficitul comercial cronic al SUA.

Administraţia de la Washington doreşte, de asemenea, să se asigure că Japonia va continua să îşi îndeplinească angajamentul de 550 de miliarde de dolari de a investi în proiecte americane şi ar putea solicita concesii suplimentare în negocierile comerciale. Având în vedere că Tokyo urmează să îşi revizuiască priorităţile cheie de securitate naţională anul acesta, creşterea cheltuielilor pentru apărare ar putea fi cu uşurinţă o cerere din partea lui Trump - una pe care a mai făcut-o înainte.

Peste 95% din importurile de arme ale Japoniei sunt din SUA. Washingtonul nu ajută din generozitate. Vrea ceva la schimb. Dar cine cui forţează, de fapt, mâna? Japonia este cel mai mare creditor extern al SUA. Deţine titluri de trezorerie americane de 1.100 de miliarde de dolari. Unii analişti consideră că astfel Tokyo are la dispoziţie o pârghie strategică în noul război al taxelor vamale al lui Trump.

Yieldurile obligaţiunilor (indicator al costului de împrumut) americane cu scadenţă mare sunt la cele mai ridicate cote de după 2007, ceea ce împinge în sus dobânzile credi­telor ipotecare, un subiect delicat pentru orice politician, şi costurile datoriei SUA.

Bessent a subliniat că este important ca yiel­durile să nu crească prea mult. Intervenţia ame­ricană asupra yenului a redus motivaţia auto­rităţilor nipone de a vinde masiv titluri ame­ricane de trezorerie pentru a face rost de dolari, Tokyo făcând exact acest lucru până acum în acest an. Când piaţa este inundată cu obligaţiuni, valoarea acestora scade şi yieldurile (preţurile cerute de cumpărător) cresc.

Unii analişti cred că slăbiciunea extremă a yenului şi a pieţei obligaţiunilor americane este un cocktail toxic care s-ar putea revărsa asupra activelor globale şi ar putea necesita un răspuns şi mai amplu din partea autorităţilor. De aceea se poate înţelege de ce Washingtonul este dornic să atenueze acest risc, indiferent de cât de neconvenţionale sunt metodele sale.

Washingtonul, temându-se pentru pieţele financiare americane, este reticent în a lăsa băncile centrale străine să se folosească de rezervele de dolari. Acest lucru poate să arate că dolarul nu mai este moneda de rezervă atractivă de odinioară. Când acest mesaj va fi înţeles, alte ţări se vor grăbi să caute alternative mai atractive şi mai uşor de utilizat.

Alţii spun că intervenţia comună pentru a susţine yenul evidenţiază pericolele experimentelor monetare prelungite. Peste un deceniu de stimulente agresive, randamente suprimate artificial şi dependenţă mare de datorii au lăsat pieţele valutare globale tensionate şi au expus limitele de timp în care băncile centrale pot sfida gravitaţia pieţei libere.

De asemenea, intervenţia a stârnit temeri cu privire la o convergenţă financiară mai largă. Slăbiciunea extremă a yenului, presiunile asupra obligaţiunilor guvernamentale japoneze şi asupra curbei titlurilor de Trezorerie se combină pentru a ameninţa stabilitatea obligaţiunilor globale şi a cursurilor valutare – o furtună perfectă.

Şi totuşi, de ce povestea a început cât se poate de dubios, cu o fotografie Reuters a unei notiţe lăsate la vedere pe un birou de către Bessent în timpul unei întâlniri cu Trump în care se menţionează, scurt, ce acesta are de făcut („to do“), anume achiziţii de yeni de 5-10 miliarde de dolari, după ce Washingtonul a alertat bănci privind o posibilă intervenţie? Trump este un om al spectacolului şi al cacialmalei.

Bessent a fost manager de fonduri speculative care a petrecut decenii tranzacţionând monede. L-a ajutat pe legendarul miliardar George Soros să „spargă“ Banca Angliei pariind cu succes împotriva lirei sterline în 1992. Este foarte puţin probabil să aibă nevoie de un bileţel autoadeziv care să-i amintească să ia o măsură de politică monetară atât de rară şi de importantă. Până la urmă, yenul şi-a continuat declinul.