Pentru mulţi, dimineaţa la birou începe, tot mai des, cu o întrebare tăcută: „Ce postez azi despre job?”. Într-o lume în care LinkedIn e noul Instagram, iar Slack uneori pare o scenă mai degrabă decât un instrument de colaborare, nu mai muncim doar ca să livrăm rezultate - muncim şi pentru a performa vizual munca. Trăim într-o eră în care ceea ce facem nu mai e complet fără dovada social (de pe ecranele altora) că o facem. Jobul devine conţinut. Şi conţinutul devine job. Cam aşa au luat naştere şi influencerii.

Am început să observ fenomenul în pandemie, când „work from home” a coincis cu explozia poveştilor despre carieră în social media. Cu birouri improvizate transformate în background pentru videouri motivaţionale, cu postări despre cum „am învăţat leadershipul în trei paşi grei, dar valoroşi” sau „cum am crescut 10x în 6 luni”. Întâi a fost interesant. Apoi a devenit obositor. Acum e problematic.

Munca, aşa cum o vedem noi în online, a ajuns să fie de fapt o „romantizare” a muncii. Problema nu este că oamenii vor să împărtăşească din experienţele lor — transparenţa poate fi un motor al progresului. Problema apare când ajungem să confundăm realitatea muncii cu estetica muncii.

Când ajungem să ne evaluăm propria valoare profesională în funcţie de reacţiile unui algoritm sau de cât de multe persoane s-au conectat cu noi pe LinkedIn şi nu de feedbackul colegilor, al clienţilor sau al echipei.

În prezent, e mai uşor ca niciodată să creezi un brand personal profesional - un profil de LinkedIn bine construit, o rutină săptămânală de postări despre „lecţii de leadership”, poate chiar şi un podcast. Însă în timp ce ne construim brandul profesional în online, există riscul să ne îndepărtăm de ceea ce înseamnă, de fapt, să muncim: gândire profundă, colaborare, asumare, consistenţă. Lucruri greu de comprimat în 300 de caractere şi trei emoji-uri.

Această cultură a „postării” are şi un efect colateral mai puţin discutat: performativitatea. Fiecare întâlnire, fiecare prezentare, fiecare rezultat devine o posibilă poveste pentru reţelele sociale. Şi atunci, fără să vrem, începem să muncim cu gândul la cum va arăta asta în online, nu la valoarea reală a activităţii.

Se creează astfel o presiune subtilă, dar constantă, de a fi vizibil (de a posta ceva, orice). Dacă nu ai postat despre proiectul X, chiar ai contribuit la el? Dacă nu ţi-ai fotografiat panoul de brainstorming, ai fost acolo? Dacă nu ai avut o părere publică despre tendinţele din industrie, mai eşti un „profesionist relevant”? Dacă nu ai postat o poză de la conferinţa Y, chiar ai fost acolo?

Această presiune ajunge să aibă efecte şi asupra sănătăţii organizaţionale. Creează inegalităţi - cei mai vocali sunt percepuţi ca fiind mai implicaţi, mai valoroşi, chiar dacă realitatea din spatele cortinei spune altceva. Şi creează frustrare - pentru că nu toţi angajaţii se simt confortabil să îşi expună gândurile sau succesele în public.

Cu siguranţă, nu spun că trebuie să ne retragem din spaţiul digital. Ar fi nerealist - şi poate chiar regresiv. Însă trebuie să recunoaştem că trăim
într-un moment de inflaţie a conţinutului profesional şi că această inflaţie vine cu costuri. Printre ele: autenticitatea, concentrarea, echilibrul. Poate că soluţia nu e să postăm mai puţin, ci să postăm mai conştient. Să ne întrebăm: ce valoare aduce asta, în afară de validare? Oferă ceva util sau doar întreţine o imagine? Şi, poate cel mai important, ce nu postez, dar contează cu adevărat?    

Oana Ioniţă este Social Media Manager, BUSINESS Magazin, Ziarul Financiar, După Afaceri Premium