Într-un sondaj realizat recent pe paginile noastre de LinkedIn, peste 650 de profesionişti au răspuns la întrebarea: „Care dintre aceste situaţii ţi-a adus cele mai valoroase lecţii profesionale?”, iar cel mai întâlnit răspuns a fost: „Am tăcut când nu trebuia”. Cu mult peste opţiunile „Lucram doar pentru salariu” sau „Am stagnat profesional”, această alegere scoate la suprafaţă  realitatea incomodă că cei mai mulţi dintre noi regretă nu greşelile făcute, ci tăcerile în momente cheie din cariera lor.

Ce spune acest lucru despre cultura profesională în care ne dezvoltăm? Se pare că tăcerea la locul de muncă nu este ceva specific românesc şi există studii internaţionale care analizează exact acest comportament. Harvard Business Review, de exemplu, a publicat un articol despre „cultura tăcerii” în organizaţii, arătând că mulţi angajaţi preferă să tacă, chiar şi atunci când observă greşeli sau au sugestii valoroase. Motivul ar ţine mai ales de teama de repercusiuni, de a fi percepuţi ca problematici sau de a pierde oportunităţi. În multe companii, vocea angajaţilor devine valoroasă abia după ce au validare externă, ceea ce este un paradox care taie din rădăcină iniţiativa. Acest fenomen este explicat şi de teoria „spiralei tăcerii”, formulată de cercetătoarea Elisabeth Noelle-Neumann.

Ideea teoriei este simplă: atunci când oamenii simt că opinia lor este diferită de majoritate – sau de lider – preferă să tacă, pentru a nu fi marginalizaţi. Cu cât mai mulţi oameni aleg să tacă, cu atât mai greu devine pentru oricine să vorbească. Este un cerc vicios care inhibă dialogul şi creativitatea. În România, această tendinţă este agravată de specificul cultural. Avem o cultură ierarhică, cu o „distanţă mare faţă de putere”, unde opiniile contrare liderului sunt rareori bine primite. Am întâlnit de multe ori ideea că trebuie să „ne ştim locul”, să nu ieşim în faţă, să nu contestăm deciziile. Chiar şi când se spune că feedbackul este binevenit, în realitate, exprimarea sinceră poate fi percepută ca lipsă de loialitate sau chiar ca un atac personal. Personal, poate şi din cauza meseriei mele, nu simt că am acest regret – nu cred că am tăcut atunci când trebuia să vorbesc. Dimpotrivă, au fost momente în care am vorbit când nu era oportun şi am fost penalizată pentru asta. A spune ce gândeşti nu este întotdeauna confortabil. Nu e vorba doar de curaj, cred eu, ci şi de o formă de claritate, să ştii ce poţi realiza şi de ce eşti omul potrivit pentru acel drum la care poate aspiri, acel proiect în care vrei să te implici sau poate rol în care îţi doreşti să fii avansat. Fără să îţi demonstrezi potenţialul, toate dorinţele, chiar şi expuse, riscă să rămână simple „tânguieli”. Mi-a rămas în minte un sfat primit într-un interviu recent de la Roman Stoličný, regional manager South East Europe în cadrul companiei de logistică Dachser, interviu pe care îl veţi putea citi în ediţia următoare a revistei. După o carieră de două decenii în leadership, el spune că cel mai important sfat pe care îl are pentru tinerii aflaţi la început de carieră este tocmai să îşi exprime dorinţele, întrebările: „Haideţi să fim ascultători activi. Oamenii cu experienţă sunt adesea bucuroşi să-şi împărtăşească poveştile. Dacă întrebăm, dacă ne apropiem de ei, dacă ascultăm cu adevărat. În fiecare răspuns sincer se află cheia conexiunii, dar şi a progresului, a apartenenţei la ceva mai mare. Când eşti vizibil, când arăţi că eşti implicat şi prezent, se deschid uşi”. Într-o cultură în care a vorbi este riscant, fiecare cuvânt rostit capătă greutate. Dar poate exact de aceea trebuie să-l folosim, cu convingerea că, în tăcerea noastră, se pot pierde cele mai importante oportunităţi.    

Ioana Matei este Editor-şef Business Magazin