Jurnal de călătorie din ţara-curcubeu

Autor: Andra Stroe Postat la 07 martie 2023 625 afişări

Vă povesteam în numărul precedent, când am început şirul aventurilor din Columbia, că noaptea dintre ani ne-am petrecut-o pe plajă, iar pe 1 ianuarie, cu pălăriile pe cap şi rucsacii în spate, ne-am urcat într-o mică barcă cu care aveam să mergem pe Isla Grande, cea mai mare dintre insulele arhipelagului Isla del Rosario, unde am rămas preţ de cinci zile. Cinci zile desprinse parcă din paginile poveştii lui Robinson Crusoe. 

Am debarcat pe singura plajă publică din insulă, numită sugestiv Playa Libre, şi, cu toate că unitatea de cazare se afla la nici 5 minute depărtare, pentru că nu aveam nici semnal, nici hărţi descărcate în prealabil, am avut ceva de furcă până am găsit-o, rătăcindu-ne pentru un timp pe drumurile prăfuite.

Ne aşteptau un bungalou spaţios şi o grădină verde, încăpătoare.

Sol y Papaya

Ne-am obişnuit repede cu traiul insular şi ne-am despărţit cu greu de el. Dimineaţa, încă dinainte să ne trezim, gazdele veneau şi ne lăsau pe masa

terasei un termos mare cu cafea fierbinte şi câte o farfurie cu felii de fructe proaspete: papaya, banane, pepene, ananas şi ce se mai găsea prin cămară. Cele cinci zile petrecute aici au însemnat o monotonie plăcută, dominată de plimbări lungi, în timpul cărora am explorat mai toate potecile, prânzuri parfumate, cu arome de peşte proaspăt prăjit şi orez fiert în lapte de cocos, fieste petrecute în tihnă la plajă, băi răcoritoare, cocktailuri Piña Colada şi somn de voie.

În ce-a de-a doua seară am pornit către centru, unde locuia, în condiţii mai bune sau mai rele, populaţia indigenă Orika. În ciuda vieţii destul de sărăcăcioase, păreau oameni veseli. Am descoperit chiar şi o discotecă în care muzica urla la maximum în boxe, o pizzerie cu un singur cuptor şi o coadă de turişti lungă cât o zi de post, un supermarket cu de toate (dar cu o varietate destul de mică), în care aveam să ne facem cumpărăturile şi în următoarele zile, şi chiar o mică creperie,  amenajată în curtea unei localnice simpatice, Lorraine.

Dacă dimineaţa plaja era aproape toată doar a noastră, pe la prânz se înţesa de vizitatori gălăgioşi, veniţi în excursii de câteva ore, cu iahturi sau bărci trase fără remuşcări până pe mal. În acest interval, goniţi de mirosul de benzină lăsat de ambarcaţiuni, de casetofoane şi de haosul produs, ne retrăgeam în inima insulei, pentru a lua prânzul. Ne-am ales repede un loc favorit: Brisasmarinas, Proprietara hostelului în care funcţiona mica terasă – o bătrânică cu o mină severă, supraveghea câteva fete harnice, probabil nepoatele ei, preparând puţinele feluri din meniu: cazuela de mariscos (un fel de tigaie picantă cu fructe de mare), camarones (creveţi) cu orez, peşte prăjit ori supă de peşte şi pui la grătar. Punctualitatea era cuvânt cheie, căci găteau doar în intervale scurte, de câte două ore, de două ori pe zi. După masă făceam o vizită peste drum, la cazare, pentru a ne încărca bateriile, externe şi interne, şi pentru a ne aproviziona cu apă rece, după posibilităţi, căci frigidere nu prea existau, iar lăzile frigorifice aveau puteri limitate.

Serile, întorşi pe plajă, găseam malurile pustii şi ne puteam bucura în voie de nisipul rece şi valurile înspumate.

Într-o seară ne-am dus să vedem bioluminiscenţa (lumină produsă de microorganisme, aflate pe fundul apei, în acel caz – n. red.), însă dezamăgirea a fost direct proporţională cu aşteptările nerealiste pe care ni le creaserăm înainte. O bărcuţă, ghidată cu iscusinţă de un puşti de 17 ani, ne-a purtat, sub clar de lună, pe apele unei lagune parcă fermecate, numită grăitor Laguna Encantada, spre malul opus, unde urma să vedem mult aşteptatul fenomen. Plimbarea a fost memorabilă, însă la faţa locului am descoperit că puteam zări magia doar dacă ne strecuram cu greu sub un ponton de lemn, singurul loc în care era suficient de întuneric încât să putem observa micii „licurici subacvatici”. Aveam să aflăm ulterior că în nopţile în care Luna e la cel mai scăzut nivel, iar noaptea domină pe deplin laguna, întreg lacul se transformă într-un spectacol de lumini, însă în toate celelalte faze ale corpului ceresc, micul podeţ e singurul ce permite asta, aşa că nu aş recomanda să puneţi pe listă această experienţă. De asemenea, o altă activitate care nu m-a impresionat a fost snorkelingul. Poate în larg ar fi fost, într-adevăr, spectaculos, dar în apropiere, unde am mers noi, în afară de câteva bancuri de peşti albaştri şi un castravete de mare, nimic special, iar mare parte din coral era mort. Totuşi, e util să luaţi de acasă sau să cumpăraţi de pe continent un echipament de snorkeling, pentru că pe insulă nu prea se găsesc, iar de închiriat nu recomand, din motive de igienă. Dacă snorkelingul a fost sub aşteptări, nu acelaşi lucru îl pot spune despre restul faunei. Am avut ocazia să zărim, printre altele, numeroşii pelicani cu un penaj colorat în gri antracit, pe care i-am urmărit şi admirat ore în şir, întinşi pe nisip, cum planau atenţi şi se aruncau cu repeziciune pentru a înhăţa lacomi peştii mai puţini norocoşi care îşi croiseră drum prin valuri până în luciul apei. De altfel, insula e cunoscută ca un adevărat paradis pentru ornitologi, aşa că nu strică să aveţi în bagaj şi un binoclu. De asemenea, tărâmurile insulare ale Columbiei nu duceau lipsă de căţei. Mulţi, mulţi căţei, câţi n-am mai văzut de ani buni prin nicio ţară colindată. Pe unii i-am şi „adoptat” vreme de câteva zile, după ce s-au aciuiat lângă prosoapele noastre de plajă şi le păzeau cu sfinţenie. I-am răsplătit cu mângâieri şi apă rece servită din jumătăţi de nucă de cocos, şi vă sfătuiesc să faceţi la fel când ajungeţi în zone toride fără apă dulce, căci au mare nevoie şi se pare că nu prea îşi bătea nimeni capul să le-o asigure.

Pe zona cazărilor de lux, Isla Grande nu excela, căci găzduia, din loc în loc, doar două-trei resort-uri. Unul dintre ele permitea accesul la plaja privată şi turiştilor care nu erau cazaţi acolo, şi oferea, doar în schimbul băuturilor, şezlonguri gratuite. Tot aici am închiriat şi o placă pentru paddel, noul meu sport acvatic preferat. Dacă nu staţi însă bine la capitolul echilibru, mai bine vă reorientaţi spre caiace sau vă pregătiţi o vestă de salvare, în caz că nu ştiţi nici să înotaţi. Pentru cei care îşi doresc mai multă intimitate, Isla Grande e înconjurată de mici insuliţe private, care pot fi închiriate integral chiar şi de un sngur cuplu.

După un ultim cocktail băut la barul plutitor amenajat rudimentar pe barca unui localnic, ne-am luat rămas bun de la acest dolce far niente trăit timp de cinci zile şi am pornit spre noi aventuri.  

Tips & Tricks

1. Învăţaţi câteva noţiuni elementare în spaniolă înainte de a pleca în Columbia! Aproape nimeni nu vorbeşte engleză.

2. Columbienii folosesc muuult coriandru, aproape în orice preparat. Dacă nu vă place acest condiment, anunţaţi în momentul în care vi se ia comanda că nu doriţi să vi se presare pe felul de mâncare ales.

3. Deplasaţi-vă între regiuni cu avionul. Columbia are multe aeroporturi mici, chiar şi în localităţile mai izolate, iar zborurile interne sunt destul de accesibile.

4. Nu estimaţi orele afişate ca fiind cele reale pentru călătorii cu maşina/autobuzul. Traficul poate fi infernal, aşa că timpii se pot dubla cu uşurinţă.

5. Evitaţi să vă deplasaţi noaptea, neînsoţiţi, în oraşele pustii (noi nu ne-am simţit în pericol, însă aşa se recomandă).

6. Descărcaţi-vă hărţile înainte de a ajunge în locuri fără semnal (insule, drumurile dintre oraşe).

7. Folosiţi Cabify în loc de taxi.

8. Puneţi în bagaj adaptoare de tip A şi B pentru priză, pelerine de ploaie, baterii externe şi echipamente de snorkeling.

9. Cumpăraţi-vă medicamentele esenţiale de acasă, deoarece pot fi mult mai scumpe la destinaţie sau de negăsit.

10. Luaţi câteva lecţii de salsa în prealabil, e locul potrivit în care să vă bucuraţi de ritmurile latino.


Seri în paşi de dans

Cartagena ne-a primit din nou, la fel de toridă, cu un port la fel de haotic şi plin de freamăt, din care am plecat grăbiţi spre cazare, pentru a scăpa de rucsacii grei. Toxiinfecţia alimentară de care v-am povestit în numărul trecut şi temperaturile ridicate din termometre ne-au împiedicat să vizităm vechiul oraş colonial pe timp de zi aşa cum ne-am fi dorit. În schimb, l-am descoperit pe îndelete seara, în Ghetsemani, cel mai cunoscut cartier al Cartagenei, când se transforma într-un furnicar pestriţ de oameni adunaţi din toate colţurile lumii.

Nopţile aveau aici un farmec aparte. Abia acum aveam să descoperim cu adevărat sângele latin al columbienilor, pasiunea pentru muzică, baladele cântate cu patos la saxofon sau din voce în barurile cu muzică live, pline până la refuz, şi dansul. Dansau în plină stradă, dansau în spatele porţilor, dansau în restaurante, clienţi ori chelneri, dansau din instinct, tineri şi bătrâni, şi dacă închideai ochii şi te lăsai purtat de ritm, dansai alături de ei fără să îţi pese dacă ştii sau nu paşii potriviţi.

Dacă străzile erau împânzite de terase, cărucioare ale vânzătorilor ambulanţi şi oameni mergând umăr la umăr, zidurile oraşului erau înţesate de graffiti – dar nu simple mesaje, ci artă pură, înfăţişând unele dintre cele mai frumoase picturi murale pe care am avut ocazia să le admir vreodată.

Şi, pentru că e unul dintre cele mai vizitate oraşe columbiene, dar şi un magnet pentru nomazii digitali, în Cartagena găseai de toate, inclusiv fast-fooduri internaţionale (e o experienţă interesantă, deoarece servesc şi preparate adaptate bucătăriei locale), dar şi nenumărate restaurante şi baruri pentru toate gusturile.

Casele aveau şi ele acel ceva, chiar dacă multe erau dărăpănate şi lăsau la iveală mucegaiul negru pe care l-am întâlnit, de altfel, în mai toate cazările pe care le-am avut în Columbia. Dar arhitectura şi culorile aminteau de strălucirea de odinioară a oraşului. Aici mai poţi vizita, printre altele, castelul San Felipe de Barajas, Turnul Ceasului şi Plaza de la Bolivar, dar şi parcul central, unde am avut surpriza de a descoperi un cuplu de leneşi, care ne-a distrat pe cinste prin încetineala mişcărilor, care le-a atras acest nume cât se poate de potrivit. Ce m-a surprins, de asemenea, aici este că, în ciuda temperaturilor de peste 30 de grade, întregul oraş fusese împodobit cu decoraţiuni specifice sărbătorilor de iarnă. O altă atracţie erau spectacolele de dansuri populare ţinute noaptea pe străzile oraşului şi femeile îmbrăcate în porturi tradiţionale de culoarea steagului columbian.

O zi am sacrificat-o, din păcate, pentru a vizita insula Tierra Bomba, aflată la circa 15 minute de mers cu barca de pe plaja publică a Cartagenei. Dacă în poze ni se prezenta drept o mică oază paradisiacă, realitatea era una crâncenă, pe care abia am cuvinte să o descriu. Nicăieri nu am văzut o mai mare aglomeraţie şi nicăieri nu am suferit o mai mare dezamăgire. În plus, deşi udată tot de valurile Mării Caraibilor, apa era mizeră şi înnegrită, lăsându-ne un gust amar. Evitaţi-o sub orice formă dacă ajungeţi vreodată pe acele meleaguri!

Seara ne-am luat însă revanşa, dansând până la o oră foarte târzie pe ritmuri de salsa şi bachata, chiar înainte de a pleca, în zori, din nou la drum.  


Pros & Cons Columbia:

+

Ÿ peisaje superbe

Ÿ plaje la Caraibe

Ÿ nu necesită viză

Ÿ diversitate la capitolul atracţii,, things to do

Ÿ faună şi floră bogate (papagali, leneşi, iguane, papagali, cei mai înalţi palmieri din lume)

Ÿ temperaturi mari pe tot parcursul anului

Ÿ mâncare ieftină şi delicioasă de tip mediteranean (peşte, fructe de mare)

Ÿ muzică şi dans latino

Ÿ preţuri accesibile pentru activităţi (ex.: 250-300 de lei zborul cu elicopterul)

Ÿ mijloace de transport în comun ieftine

-

Ÿ mizerie/gunoaie şi mirosuri grele în marile oraşe

Ÿ trafic

Ÿ bilete de avion scumpe din România şi zboruri lungi Europa-America de Sud

Ÿ comisioane mari la retragerile de numerar la bancomate

Ÿ mucegai în unităţile de cazare

Ÿ diversitate culinară mică la unele categorii de alimente (dulciuri, panificaţie etc.), aviz gurmanzilor

Ÿ transportul public învechit între oraşe

Ÿ lipsa cunoştinţelor de limbă engleză în rândul localnicilor

Ÿ lipsa punctualităţii

Ÿ exploatarea minorilor, droguri, sărăcie, foarte mulţi oameni ai străzii


O Elveţie cu palmieri

Noua destinaţie a fost zona montană a Columbiei, cu mici oraşe pline de magie şi celebra Valle de Cocora, locul în care cresc cei mai înalţi palmieri din lume, palmierii de ceară.

Am ajuns în Salento, localitatea în care ne-am făcut „tabăra”, în jurul prânzului, după un drum de o oră şi jumătate cu cel mai ponosit dintre microbuzele cu care călătoriserăm până atunci. Salento ne-a întâmpinat înceţoşat, dar cu un miros aparte de proaspăt, de ploaie, iarbă crudă, bălegar şi fân. La fel ca Guatape-ul, şi aici casele aveau o personalitate puternică, fiecare cu o culoare dominantă, de la roz bonbon la albastru regal sau purpuriu. În centru, o catedrală simplă îşi aştepta credincioşii, dar treptele-i fuseseră invadate mai degrabă de turişti gălăgioşi.

Ne-am cazat aici la o încântătoare pensiune pictată în cele mai vii culori şi cu o privelişte spectaculoasă asupra culmilor înverzite.

Majoritatea străzilor erau în pantă abruptă, aşa că lipsa condiţiei fizice şi-a spus în curând cuvântul. Însă plimbările din prima zi au reprezentat un bun antrenament pentru ce avea să urmeze.

Seara am explorat prin centrul, unde am avut surpriza să descoperim, fiind o sărbătoare religioasă naţională (Ziua Celor Trei Magi), un spectacol în aer liber organizat de primărie, care a ţinut lumea trează până în miez de noapte, cât perechi de toate vârstele au dansat nestingherite pe ritmurile latino. De asemenea, am încercat şi prima Bandeja Paisa (un fel de mâncare ce conţine ouă prăjite, avocado, chorizo, intestine de porc, carne prăjită, orez şi fasole roşie, specifică regiunii Antiochia din Columbia) care însă nu a fost deloc pe placul nostru, deşi înainte de a ajunge în Columbia credeam că va deveni unul dintre preparatele favorite.

În ziua următoare am plecat grăbiţi spre piaţa centrală pentru a găsi un Willy (jeep colorat folosit frecvent prin acele locuri) care să ne ducă la Cocora Valley.

Biroul de bilete era bine organizat şi, pe măsură ce se umplea o maşină cu 8-10 pasageri, pornea spre destinaţie. Drumul, atât cât am apucat să zăresc din el, înghesuită în spate, era spectaculos, şerpuind printre dealurile împădurite ce urcau tot mai sus. După vreo 30 de minute, în faţa noastră s-a deschis, semeaţă, valea dominată de palmieri.

Nu am zăbovit prea mult, căci era destul de târziu şi stătea să plouă, aşa că ne-am pus în mişcare pe un drum abrupt şi noroios, transformat pentru mulţi în tobogan. Iarba verde, pe care păşteau molcom câteva vaci pestriţe, nişte alpacale haioase şi turme mici de oi m-a trimis rapid cu gândul la Elveţia, doar că brazii înalţi erau înlocuiţi de astă dată de palmieri ameţitori.

Pe măsură ce urcam, peisajul se schimba. Pădurea de ceaţă (cunoscută drept Fog Forest) devenea mai deasă, vegetaţia mai bogată: liane, muşchi, flori sălbatice, molizi şi alte conifere. Nu merseserăm nici o oră când ne-a prins o ploaie măruntă, mocănească, de care ne-am ferit însă cu pelerinele păstrate în bagaj. După un tur de forţă am ajuns într-un final la jumătatea drumului, la cota 2.860, unde ne aştepta o finca de la montana (pensiune) colorată, cu o superbă grădină de flori bine întreţinută. Admnistratorul, un domn blajin, ne-a povestit, în timp ce ne prăjea la plita cu lemne câţiva cârnaţi şi ultimele felii de pâine, că încântătorul popas se află în proprietatea statului şi el e un simplu funcţionar care ghidează turiştii şi are grijă de loc. Şi ce grijă avea! Pe pereţii clădirii erau fel de fel de flori, între petalele cărora ascunsese recipiente cu apă şi hrană, din care veneau să se înfrupte mici păsări colibri, pe care am avut şi noi bucuria de a le admira pentru câteva clipe, până zburau globii spre înaltul cerului.

Din păcate, pentru că înainte de a ne aşeza la masă ploaia se înteţise, am hotărât să nu ne continuăm călătoria ci să ne întoarcem pe acelaşi traseu, urmând să venim din nou pentru a străbate şi bucata rămasă. Zis şi făcut. În următoarea zi am plecat spre Pereira, capitala regiunii, de unde am închiriat, rapid şi la un preţ foarte accesibil – 70 de euro/două zile, cu tot cu asigurare – un mic Suzuki cu care aveam să explorăm noi zone în zilele următoare. Înainte de a pleca spre alte părţi ale ţării, aflate pe listă, ne-am întors pentru ultima dată în Valle de Cocora, unde am parcurs porţiunea de drum rămasă (nu în totalitate, dar suficient cât să ne bucurăm de priveliştea întâlnită şi să facem o amuzantă baie de noroi încălţaţi cu cizme de cauciuc închiriate, cu doar 2 dolari, de la un butic aflat la bază).

Tot în Cocora Valley sunt foarte populare plimbările cu calul (circa 100 de lei/persoană) şi intrările într-un parc amenajat cu o multitudine de locuri pentru poze.  


Călătorie pe Marte

Seara am pornit din nou la drum, spre una dintre ultimele destinaţii ale călătoriei noastre: deşertul Tatacoa, o întindere de formaţiuni de nisip de 330 de kilometri pătraţi, împărţită în două regiuni: deşertul roşu, Cuzco, şi cel gri, Los Hoyos.

Am spart traseul de circa 8 ore în două, înnoptând într-o localitate aflată la jumătatea distanţei. Dacă în Pereira era o curăţenie aproape desăvârşită, aici lucrurile începeau să se schimbe. Ne apropiam de tărâmul cartelurilor, iar sărăcia şi mizeria erau la ele acasă, amintindu-mi parcă de contrastul dintre bogata regiune italiană Toscana şi sudul sărac al ţării cizmei.

Pe drum nu am dus lipsă nici de peripeţii. După câteva ore de condus în miez de noapte, pe serpentine şi în spatele tirurilor, un grup de militari înarmaţi cu mitraliere, ce păreau să aibă o medie de vârstă de sub 25 de ani, ne-a făcut brusc semn să oprim. Reticenţi, ne-am întrebat din priviri ce e de făcut, căci poveştile auzite despre Columbia nu fuseseră întotdeauna cele mai pozitive. În cele din urmă am tras pe marginea şoselei şi, cu un singur geam abia deschis, am încercat să aflăm ce doresc. Şi mai surprinzător a fost că unul dintre ei, care părea că îi coordonează, ne-a întins mâna pentru a da noroc, ceea ce ne-a ridicat şi mai mult suspiciunile. În cele din urmă, am înţeles, chiar dacă nu vorbeau engleză, că vor să verifice portbagajul, aşa că după scurtul control de rutină ne-au lăsat să plecăm.

După ce am înnoptat într-un hotel care în ciuda recenziilor foarte bune a fost o experienţă de-a dreptul sinistră, căci, cu gratii la geam şi ferestre, părea mai degrabă un fost ospiciu decât o unitate de cazare, am pornit din nou spre obiectivul mult aşteptat.

Drumul pitoresc s-a transformat într-o adevărată provocare când a virat pe o potecă prăfuită şi neasfaltată, pe care roţile abia s-au târât timp de o oră, în care am avut ocazia să străbatem şi mai multe tuneluri care adăposteau nu lilieci, cum am crezut iniţial, ci numeroşi papagali.

În final, pe marginea străzii începeau să se ivească, răzleţi, cactuşi gigantici, care prevesteau că destinaţia este aproape. Ce a fost şi mai interesant este că, înainte de punctul zero, am găsit o mulţime de aranjamente din pietre de diferite mărimi, dispuse pe verticală, despre care am intuit corect că sunt simboluri funerare ridicate de localnici în amintirea celor dragi.

 Nu după mult timp, o întindere vastă, cărămizie, s-a căscat în valea uriaşă formată pe marginea drumului. Ajunseserăm.

Deşertul Tatacoa a fost impresionant. Cu totul diferit de peisajele întâlnite până atunci, în Columbia sau în alte colţuri de lume. Parcă trecuserăm printr-un portal magic şi ieşiserăm de pe Terra pe altă planetă. Pe Marte. O potecă şerpuia printre formaţiunile de diferite dimensiuni, mai înalte sau mai joase, pe care crescuseră cactuşi de toate felurile. Unii pitici, graşi şi ţepoşi, alţii subţiri şi zvelţi. Pesemne că plouase şi aici, căci pământul roşiatic era moale şi tălpile se afundau cu uşurinţă până la glezne. Era uşor să te separi de mulţime, căci nu erau atât de mulţi turişti pe cât ne-am fi aşteptat, aşa că am putut privi în linişte o pereche de vulturi semeţi care îşi făcuseră aici adăpost, lăsându-mă să mă apropii până la câţiva paşi.

Se apropia seara, aşa că am fost nevoiţi să plecăm, făcând o scurtă oprire la popasul de la ieşire, unde am devorat, pe o masă simplă de lemn acoperită de o muşama veche, o supă de vită delicioasă, făcută „ca la mama acasă”, dar în stil columbian.

Din păcate nu am mai avut timp să explorăm deşertul gri, şi nici să rămânem până se înnopta pentru o vizită la observatorul astronomic, o experienţă pe cinste, din ce am citit. Cei care au mai mult timp la dispoziţie pot înnopta în Neiva, un mic oraş din apropiere, pentru a reveni a doua zi cu forţe proaspete.  

Hasta Luego, Colombia!

La întoarcere am descoperit un drum îngust ce mergea spre un râu din apropiere, pe care localnicii amenajaseră un fel de bac cu care am traversat apa şi am scutit orele pe care ar fi trebuit să le petrecem din nou pe obositorul drum forestier. Am condus neîntrerupt, ore în şir, până în Salento, de unde a doua zi, după o oprire de câteva ore în Filandia, un oraş parcă geamăn cu primul, am plecat spre aeroport, de unde am zburat spre ultimul stop: Bogotá.

Ne-am cazat în apropiere de Candelaria, centrul capitalei. Deşi nu era nici ţipenie de om, taximetrista a ţinut musai să ne lase chiar în faţa intrării, căci zona, din câte ne-a povestit şi ne documentaserăm şi noi, e destul de periculoasă mai ales în timpul nopţii.

A doua zi am apucat, preţ de două-trei ore, să explorăm o mică parte din metropolă. Bulevardul central, pietonal, se transformase parcă într-un târg în aer liber, unde localnicii, pe pături, vindeau tot felul de mărunţişuri, de la păpuşi vechi la electrocasnice stricate. Plaza Bolivar era singurul loc care salva cât de cât oraşul de la acest spectacol dezolant. La circa un kilometru distanţă se găsea şi telecabina, însă coada imensă ne-a făcut să abandonăm rapid planul de a admira cartierele Bogotei de sus.

Din cauza unor neplăceri venite din partea companiei aeriene ne-am luat adio de la Columbia pe fugă, îmbarcându-ne într-un zbor lung, de peste 16 ore, până la Istanbul, de unde aveam să plecăm, după o escală de câteva ceasuri, acasă.

Retrăind acum, prin cuvinte, cele trei săptămâni petrecute în Columbia, aş descri-o, pe scurt, diversă. Are un mix fascinant de peisaje, de chipuri, de culori, arome şi contraste. Vă sfătuiesc să o vizitaţi fără pretenţii şi cu mintea, inima şi ochii larg deschişi pentru că vă va surprinde în multe feluri. Nu mereu plăcut. Dar trebuie luată ca o experienţă de ansamblu, cu bune şi cu rele. E memorabilă!  

Urmărește Business Magazin

Am mai scris despre:
turism,
columbia,
insula,
calatorie,
ţara-curcubeu,
plaja

Preluarea fără cost a materialelor de presă (text, foto si/sau video), purtătoare de drepturi de proprietate intelectuală, este aprobată de către www.bmag.ro doar în limita a 250 de semne. Spaţiile şi URL-ul/hyperlink-ul nu sunt luate în considerare în numerotarea semnelor. Preluarea de informaţii poate fi făcută numai în acord cu termenii agreaţi şi menţionaţi in această pagină.