Acest articol este rodul unei discuţii amicale pe care am avut-o acum câţiva ani cu o veche cunoştinţă, fost patron, în prezent pensionar.

Acesta mi-a relatat cum a ajuns să aibă o pensie modestă, după foarte mulţi ani de muncă, inclusiv ani de muncă ca patron al unei afaceri, cândva destul de prosperă.

Povestea lui începe în perioada anilor  1990 când curajul de a începe  o afacere era în mare vogă. Împreună cu  câţiva colegi s-au desprins dintr-o întreprindere de stat, care scârţâia din toate încheieturile pentru a supravieţui,  şi au pus bazele unei firme private. Piaţă exista pentru firma lui şi a colegilor, entuziasm era pe măsura, iar treaba mergea ca pe roate. Munceau mult, erau creativi şi se bucurau că nu mai depind de sistem, şi , din când în când, se gratulau cu titlul ”capitalistule”.

Interlocutorul meu, Patronul, a luat, în acele vremuri, o decizie pe care, cu mândrie, a adus-o la cunoştinţă tuturor: şi-a stabilit un salariu foarte mic, iar pe ceilalţi colegi i-a plătit regeşte. Se credea un lider care se sacrifică pentru binele firmei, numai să meargă treaba.

Anii au trecut, vremurile s-au schimbat, piaţa a suferit schimbări majore, au apărut competitori noi, costuri mai greu de controlat.

Firma a început să gâfâie, iar ei au fost nevoiţi să tragă obloanele, lăsând în urmă  amintirile unor vremuri de pionierat. Nu a mai rămas decât pensionarea, ca ultimă soluţie.

Dar, iată că odată cu pensionarea, a apărut şi momentul adevărului. Patronul are o pensie mică, şi asta în raport cu salariul pe care l-a avut la propria firmă. Preocuparea lui de a limita cheltuielile cu salariile pentru a menţine firma pe linie de plutire, pentru a reinvesti, l-a adus în situaţia de a avea o pensie mult mai mică comparativ cu foştii colegi. Acesta şi-a sacrificat interesul personal, pe termen lung, pentru profitul firmei. Şi-a neglijat propriul viitor, preferând ”să fie bine” la propria firmă.

Mi-a povestit, cu mult umor, cum decurg  întâlnirile ocazionale cu foştii colegi din firmă, când este ţinta ironiilor acestora. Evident ironiile vizează ”dieta” de care se bucură, la pensie, fostul  patron.

Acum regretă că nu şi-a pus un salariu mai mare, dar este tardiv. Din păcate spiritul de sacrificiu pentru propria firmă nu poate înlocui contribuţiile la fondul de pensii. Viaţa l-a sancţionat la bătrâneţe şi nu mai contează cât de puternică a fost firma lui. Trebuie să facă faţă acestei nedreptăţi auto-provocate.

În momentul de faţă adevărul este reprezentat doar de suma înscrisă pe talonul de pensie. Nu mai contează nici faptul că nu a vrut să-şi  sufoce firma cu taxe. Logica pe care a aplicat-o la acele momente acum s-a întors împotriva lui. A fost o contradicţie între succesul managementului financiar al firmei şi strategia existenţială pe termen lung a patronului. Sistemul public de pensii recunoaşte doar contribuţiile trecute în ştatele de plată.

Povestea interlocutorului meu poate fi utilă, chiar un fel de manual, pentru cei care încă se mai sacrifică pentru propria firmă, cu riscul de a-şi periclita, din punct de vedere financiar, bătrâneţea.