În iulie 2024, Sir Keir Starmer a obţinut a doua cea mai mare victorie electorală din istoria Partidului Laburist.

Părea garantat că va avea cel puţin cinci ani la putere pentru a-şi îndeplini misiunea de a „reconstrui Marea Britanie” după „ani de instabilitate politică” şi de a pune „ţara pe primul loc, partidul pe al doilea”. Mai puţin de doi ani mai târziu, luptă disperat pentru supravieţuire politică. Niciun prim-ministru nu a trecut atât de rapid de la triumf la dezastru, scrie FT. 

Marea Britanie a avut şase prim-miniştri în ultimii zece ani şi patru doar în ultimii patru: Boris Johnson, Liz Truss, Rishi Sunak şi Starmer. Nicio organizaţie, niciun guvern şi nicio ţară nu poate prospera cu o asemenea rotaţie la vârf. Mai ales când aceasta este însoţită şi de schimbări în celelalte două funcţii-cheie ale guvernului britanic: nu mai puţin de şase miniştri de finanţe şi şase miniştri de externe din ianuarie 2020 încoace.

Având în vedere eşecurile repetate ale ultimilor prim-miniştri, în Marea Britanie şi în afara ei apar inevitabil întrebări: problema ţine de lideri sau de sistem? Sunt provocările cu care se confruntă un prim-ministru pur şi simplu mai mari decât înainte? A devenit această funcţie imposibil de exercitat?

Marea Britanie era cândva standardul de aur al bunei guvernări; acum riscă să devină motiv de batjocură.

Aceste întrebări sunt cu atât mai relevante cu cât este clar că ceva s-a schimbat. Timp de 160 de ani, din anii 1840 până în anii 2000, în timp ce restul Europei era zguduit de războaie civile şi revoluţii, Marea Britanie a fost un adevărat oasis de stabilitate. Mai mult, şi-a exportat sistemul parlamentar şi administrativ în întreaga lume. Westminster şi Whitehall reprezentau apogeul sofisticării, modernităţii şi stabilităţii guvernamentale. Democraţiile emergente admirau acest model şi doreau să îl reproducă. Marea Britanie era standardul internaţional al bunei guvernări; acum riscă să devină un exemplu negativ.

Pentru a guverna bine este nevoie de stabilitate şi continuitate: relaţiile personale şi competenţa într-o funcţie nu se pot dezvolta fără acestea. Presa internaţională, mai ales în această săptămână, se întreabă: şi-a pierdut Marea Britanie direcţia?

Structurile care au susţinut puterea şi succesul Marii Britanii încă din secolul al XIX-lea încep să se destrame. Parlamentul nu mai este potrivit scopului său, nici fizic — clădirea se degradează — nici organizaţional, deoarece nu îşi mai îndeplineşte eficient funcţiile democratice. Nu este vorba doar despre procedurile depăşite şi arhaice; şi calitatea parlamentarilor este într-un declin accentuat. Politicienii dedicaţi serviciului public, dispuşi să îşi petreacă întreaga carieră pe băncile din spate ale parlamentului, dispar treptat, fiind înlocuiţi de o nouă generaţie de deputaţi care pune interesul personal pe primul loc şi partidul pe al doilea.

Şi funcţia publică britanică, considerată mult timp „Rolls-Royce-ul” administraţiei globale, s-a degradat. Performanţa şi eficienţa Whitehall-ului au scăzut constant în acest secol: mulţi dintre cei mai buni funcţionari au plecat şi nu s-au mai întors. În primii 100 de ani după crearea sistemului modern de guvernare, între 1916 şi 1919, Whitehall a fost condus de o serie de secretari de cabinet remarcabili, care au avut mandate medii de nouă ani. Din 2018 până astăzi au existat deja patru, fiecare rămânând în funcţie în medie doar doi ani.

Succesorul lui Starmer va trebui să îşi amintească faptul că principala sa responsabilitate este să menţină ţara solvabilă.

Funcţia publică are nevoie urgentă de o reformă majoră, una cum nu a mai avut loc de aproximativ 60 de ani. Antonia Romeo, numită secretar de cabinet în februarie anul acesta, este hotărâtă să facă exact acest lucru. Întrebarea este dacă va putea impune schimbările într-un sistem care va încerca disperat să le blocheze.

Şi electoratul are partea sa de responsabilitate. Fără îndoială, frecvenţa sondajelor, ciclul permanent de ştiri şi presiunea reacţiilor online au creat aşteptări de satisfacţie imediată. Însă guvernarea este şi a fost întotdeauna un joc pe termen lung, nu ceva care poate livra rezultate instant.

Partidele tradiţionale britanice, Conservatorii şi Laburiştii, au oferit toţi prim-miniştrii ţării în ultimii 100 de ani. Totuşi, este perfect posibil ca unul sau chiar ambele să înceteze să mai existe ca partide dominante în următorul deceniu. Dacă acest lucru se va întâmpla, încă un pilon al stabilităţii naţionale va dispărea.

Liderii Partidului Laburist au fost consideraţi întotdeauna mai siguri în funcţie decât omologii lor conservatori; faptul că partidul a avut doar şapte prim-miniştri în întreaga sa istorie, fiecare cu un mandat mediu de cinci ani, demonstrează acest lucru. Însă experienţa de după 2024 a arătat că nici liderii laburişti nu mai sunt protejaţi în această nouă eră politică.

Starmer şi-a propus să fie o figură conciliantă, aducând talente din toate aripile partidului şi chiar din afara guvernului. Totuşi, nici măcar această strategie nu a fost suficientă pentru a ţine unit propriul partid, măcinat de conflicte interne.

Partidul Laburist, care a ajuns pentru prima dată la guvernare în 1924 după ce a înlocuit Partidul Liberal ca a doua mare forţă politică a ţării, traversează acum cea mai mare criză din istoria sa. Timp de mulţi ani a fost partidul clasei muncitoare şi al sindicatelor — aceleaşi sindicate care au organizat, acum aproape 100 de ani, singura grevă generală din istoria Marii Britanii. Însă sindicatele şi-au pierdut constant membrii şi influenţa încă din anii 1970, slăbind astfel partidul atât financiar, cât şi organizaţional. În acelaşi timp, baza tradiţională de alegători muncitori ai laburiştilor s-a erodat masiv. O parte dintre aceşti alegători au abandonat conducerea lui Jeremy Corbyn în favoarea conservatorilor lui Boris Johnson în 2019, iar acum migrează spre partidul Reform UK al lui Nigel Farage.

În cercurile laburiste, anul 1931 este considerat în mod tradiţional „annus horribilis”. Atunci partidul s-a rupt între susţinătorii liderului Ramsay MacDonald, care a intrat într-un guvern naţional alături de conservatori, şi aripa de stânga rămasă în afara guvernării. Aceasta nu l-a iertat niciodată pe „trădătorul” MacDonald pentru scindarea partidului, iar ruptura a ţinut Laburiştii departe de putere timp de 14 ani, până la victoria istorică obţinută de Clement Attlee în 1945.