Îmi intră azi în cabinet un inginer IT şi spune alarmat: „Vor începe disponibilizările la noi. E clar. Dar sper să ne înlocuiască cu psihologi. Căci avem nevoie.”

Replica lui nu era ironică. Era epuizare. În ultimii doi ani, sectorul tehnologic – considerat până de curând locomotiva stabilităţii profesionale – a devenit teren al incertitudinii. Automatizări accelerate, integrarea modelelor de inteligenţă artificială, restructurări. Pentru prima dată, oameni care se simţeau „de neînlocuit” încep să se întrebe cât de solidă le este identitatea profesională.

Discuţia publică despre AI gravitează în jurul unei temeri centrale: va genera o criză economică majoră? Întrebarea este legitimă. Dar poate incomplet formulată. Pentru că nu suntem doar în faţa unei transformări tehnologice. Suntem într-o intersecţie între frică şi creştere. O criză narcisică, nu doar economică.

Fiecare revoluţie tehnologică a produs anxietate colectivă. Revoluţia industrială a înlocuit muncă fizică. Computerizarea a redus nevoia de personal administrativ. Internetul a restructurat industrii întregi. Diferenţa acum este viteza.

Inteligenţa Artificială nu afectează doar sarcini repetitive. Începe să atingă domenii considerate creative, analitice, chiar strategice.

Iar aici apare fisura: dacă o maşină poate face ceea ce făceam eu, ce mai rămâne din valoarea mea?

Aceasta este o criză identitară înainte de a fi una economică. Frica rigidizează. Creşterea restructurează. Când sistemele intră în frică, reacţionează în două moduri:

1. Negare – „Nu va schimba nimic semnificativ.”

2. Catastrofizare – „Va distruge piaţa muncii.”

Ambele poziţii sunt defensive. Realitatea este mai complexă. AI nu elimină munca în sine. Elimină predictibilitatea confortabilă. Elimină rolurile construite exclusiv pe execuţie algoritmică.

Ceea ce rămâne şi devine mai valoros este:

• gândirea critică integrativă

• capacitatea de a lua decizii etice în contexte ambigue

• competenţele relaţionale

• creativitatea autentică

• reglarea emoţională în situaţii de incertitudine.

Paradoxal, pe măsură ce tehnologia avansează, competenţele profund umane devin active economice. Riscul real: decalajul de adaptare O eventuală criză economică nu va veni doar din pierderea locurilor de muncă, ci din viteza cu care oamenii şi instituţiile se pot adapta. Educaţia este încă centrată pe acumulare de informaţie, nu pe flexibilitate cognitivă.

Companiile investesc în tehnologie mai rapid decât în rezilienţă organizaţională. Iar sănătatea mentală rămâne o temă secundară, deşi incertitudinea profesională creşte exponenţial. Inginerul din cabinetul meu nu era îngrijorat doar de salariu. Era îngrijorat de sens. Când sensul profesional se clatină, apare anxietatea existenţială. Iar aceasta influenţează productivitatea, deciziile de investiţii, consumul, stabilitatea socială.

Intersecţia

Intersecţiile sunt locuri de tensiune, dar şi de decizie. Putem alege să privim AI ca pe un inamic al stabilităţii economice. Sau putem să îl privim ca pe un catalizator al maturizării economice. În orice proces de creştere există o etapă de destabilizare. Sistemele care se adaptează devin mai complexe şi mai reziliente.

Cele care rămân rigide se fragilizează. Întrebarea nu este dacă vom avea ajustări economice. Le vom avea. Întrebarea este dacă le vom trata ca pe un colaps sau ca pe o tranziţie. Poate că, într-adevăr, vom avea nevoie de mai mulţi psihologi. Nu pentru a înlocui inginerii. Ci pentru a susţine traversarea unei perioade în care competenţa tehnică nu mai este suficientă fără stabilitate interioară. Criza nu este inevitabilă. Dar maturizarea este obligatorie.

Marina Diana Sorescu, Coach şi Psihoterapeut