Yannis Stournaras, guvernatorul Băncii Greciei, a fost luni dimineaţă la BNR, unde a susţinut o prezentare legată economia Greciei la zece ani după criză: lecţii pentru economiile naţionale, zona euro şi provocările viitoare”.

Citiţi mai jos discursul integral al guvernatorului care a ajutat Grecia să treacă prin criza 2012-2014: 

”Dragi colegi,

Aş dori să îi mulţumesc Guvernatorului Băncii Naţionale a României şi dragului meu prieten, Mugur Isărescu, pentru invitaţia de a veni la Banca Naţională şi de a împărtăşi cu dumneavoastră experienţa mea privind eforturile depuse de Grecia pentru a depăşi criza datoriilor şi pentru a-şi consolida rezilienţa economică.

Eforturile hotărâte ale Greciei au demonstrat că consolidarea fiscală, restructurarea financiară şi reformele structurale susţinute pot ajuta o ţară să-şi recâştige credibilitatea economică după ani de dificultăţi şi să pună bazele unei creşteri sustenabile.

Această experienţă rămâne relevantă şi astăzi, în contextul recentei escaladări militare din Orientul Mijlociu. Conflictul geopolitic reprezintă un nou şoc negativ de ofertă pentru economia globală şi pentru cea a zonei euro, cu un impact macroeconomic potenţial semnificativ dacă se prelungeşte sau se extinde în mai multe ţări.

Lecţiile din istoria economică recentă a Greciei sunt importante în acest moment, deoarece perioadele de conflict tind să aducă presiuni asupra bugetelor, perturbări energetice şi un nivel crescut de incertitudine, ceea ce face ca o guvernanţă fiscală solidă şi o gestionare coordonată a crizelor să fie esenţiale.

În discursul meu de astăzi, voi oferi o prezentare succintă a modului în care Grecia a intrat în criza datoriilor, cum a reuşit să iasă din ea în ciuda prognozelor pesimiste ale multor analişti de piaţă, factori de decizie şi academicieni care au prezis de două ori ieşirea Greciei din zona euro (Grexit), în 2012 şi 2015, şi principalele lecţii care pot fi desprinse din această experienţă.

Apoi voi prezenta progresele substanţiale realizate în ultimii ani şi perspectivele economiei greceşti, înainte de a încheia cu moştenirea durabilă a crizei şi cu provocările care rămân, atât pentru Grecia, cât şi pentru zona euro în ansamblu, mai ales în contextul actual de incertitudine geopolitică foarte ridicată.

1. Ce a dus la criza grecească

După un efort puternic şi susţinut de convergenţă nominală în anii ’90, perioadă în care ratele dobânzilor nominale au scăzut cu peste 15 puncte procentuale, Grecia a înregistrat o creştere economică robustă, inflaţie scăzută şi reducerea şomajului între 2000 şi 2007, în mare parte datorită expansiunii rapide a creditării şi costurilor reduse de împrumut, în special după aderarea la zona euro în 2001.

Cu toate acestea, au persistat slăbiciuni structurale. Criteriile de la Maastricht pentru participarea la zona euro s-au concentrat în principal pe convergenţa nominală – inflaţia, deficitul fiscal, reducerea datoriei, ratele dobânzilor şi cursul de schimb – însă nu au impus reforme profunde şi sustenabile în pieţele muncii, pieţele de produse, sistemul de pensii şi administraţia publică, care să îmbunătăţească competitivitatea structurală şi capacitatea instituţională.

Ca urmare, deşi PIB-ul pe cap de locuitor a crescut rapid şi s-a apropiat de media UE, guvernanţa, productivitatea, sustenabilitatea sistemului de pensii şi competitivitatea structurală nu au evoluat în acelaşi ritm, iar deficitul fiscal a rămas aproape dublu faţă de valoarea de referinţă de la Maastricht, de 3% din PIB.

De fapt, spre finalul anilor 2000, politica fiscală a devenit excesiv de expansionistă, influenţată de ciclul politic, în timp ce creşterea salariilor reale a depăşit considerabil creşterea productivităţii. Aprecierea cursului real de schimb rezultată, împreună cu creşterea economică rapidă, a condus la un deficit mare de cont curent.

Deficitul guvernamental general în 2008 şi 2009 a crescut la 10% şi, respectiv, 15% din PIB, de la o medie de aproximativ 6% în perioada 2000–2007. Datoria publică a urcat la 128% din PIB în 2009, de la 104% în 2007.

Astfel, criza grecească nu a început ca o criză bancară, aşa cum s-a întâmplat în alte state membre, ci ca o criză a datoriei suverane, care a amplificat dezechilibrele din contul curent şi s-a transformat ulterior într-o criză bancară, prin pierderi pe portofoliile de obligaţiuni guvernamentale, retrageri de depozite şi explozia creditelor neperformante (NPL-uri).

Un aspect esenţial este că Grecia nu a folosit perioada favorabilă de dinaintea crizei pentru a aborda vulnerabilităţile persistente. Administraţia publică a rămas ineficientă, evaziunea fiscală era răspândită, sistemul de pensii a rămas nesustenabil, iar datoria publică s-a menţinut ridicată, în jur de 105% din PIB, înainte de a exploda în 2008 şi 2009 la niveluri nesustenabile.

Când criza datoriei suverane a izbucnit în 2010, Grecia a pierdut rapid accesul la pieţele financiare. Ratingurile de credit au fost retrogradate, randamentele obligaţiunilor au crescut brusc, iar atât guvernul, cât şi sectorul bancar au fost excluse de la finanţarea internaţională. Populaţia a retras sume mari din depozite, valorile colateralelor imobiliare au scăzut, iar condiţiile de lichiditate s-au deteriorat puternic.

Grecia a încercat să corecteze dezechilibrele fiscale şi externe prin primul program de ajustare economică, bazat pe consolidare fiscală rapidă şi reforme menite să îmbunătăţească competitivitatea, în absenţa unei devalorizări a cursului de schimb.

În mai 2010, Banca Centrală Europeană a început să cumpere obligaţiuni guvernamentale greceşti de pe piaţa secundară (prin Programul pentru Pieţe de Titluri – SMP), pentru a reduce tensiunile severe din pieţele financiare şi a restabili funcţionarea mecanismului de transmitere a politicii monetare.

Consolidarea fiscală s-a bazat mai mult pe creşteri de taxe decât pe reforme ale cheltuielilor sau politici orientate spre creştere economică. Privind retrospectiv, reformele au fost implementate într-o ordine suboptimă, sub presiunea „celor trei instituţii” (FMI, Comisia Europeană, BCE), fiind vizate mai întâi pieţele muncii şi abia apoi pieţele de produse.

Ca urmare, salariile nominale au scăzut mai rapid decât preţurile, ceea ce a dus la scăderea salariilor reale şi la prăbuşirea consumului gospodăriilor, agravând recesiunea. Fragilitatea sectorului bancar s-a accentuat din cauza creşterii rapide a creditelor neperformante, iar slăbiciunile instituţionale la nivelul UE au agravat criza: arhitectura iniţială a Uniunii Economice şi Monetare nu dispunea de instrumente adecvate pentru gestionarea crizelor, restructurarea datoriei a fost întârziată, iar „cercul vicios” dintre stat şi bănci a amplificat instabilitatea — până când intervenţia decisivă a BCE, la mijlocul anului 2012, prin anunţarea programului de tranzacţii monetare directe (OMT), a stabilizat în cele din urmă situaţia.

2. Care a fost efectul programelor de ajustare economică

Ca răspuns la criza datoriei suverane, Grecia a implementat trei programe consecutive de ajustare economică începând cu 2010, susţinute de „cele trei instituţii” şi de partenerii săi europeni. Aceste programe au avut ca obiective consolidarea fiscală, reformele structurale şi stabilizarea sistemului bancar, pentru a restabili echilibrul macroeconomic şi a recâştiga încrederea pieţelor.

Programele şi-au atins principalele obiective de stabilizare: deficitul fiscal primar de 10,1% din PIB în 2009 s-a transformat într-un excedent primar de peste 4% din PIB până în 2018, în timp ce deficitul de cont curent a scăzut cu aproximativ 12 puncte procentuale între 2009 şi 2018. Au fost implementate reforme structurale ample în domeniul pensiilor, sănătăţii, pieţei muncii, administraţiei fiscale şi administraţiei publice, îmbunătăţind competitivitatea pe termen lung şi sustenabilitatea fiscală. În acelaşi timp, Grecia a început să-şi reechilibreze modelul de creştere către exporturi şi activităţi tranzacţionabile.

Sectorul bancar a trecut printr-o restructurare profundă. Fuziuni extinse şi lichidări au redus sistemul la patru bănci sistemice, care controlează acum peste 95% din piaţă. Banca Greciei a jucat un rol esenţial, asigurând stabilitatea monetară şi financiară, menţinând lichiditatea pentru băncile greceşti şi garantând disponibilitatea continuă a numerarului la nivel naţional, în strânsă coordonare cu BCE.

Datorită unor mecanisme precum Fondul Elen de Stabilitate Financiară (HFSF) şi schema de protecţie a activelor (HAPS „Hercules”), rata creditelor neperformante a scăzut de la 49% în 2016 la 3,3% la finalul lui 2025, în timp ce indicatorii de capital, lichiditate, profitabilitate şi rezilienţă reglementară s-au îmbunătăţit semnificativ. Controalele de capital au fost aplicate între 2015 şi 2019 pentru a proteja stabilitatea financiară. Pe parcursul acestei perioade, depozitele au rămas complet protejate şi nu au existat pierderi pentru deponenţi, în ciuda speculaţiilor larg răspândite că Grecia ar putea ieşi din zona euro.

Totuşi, ajustarea a avut un cost social şi economic considerabil. Procesul s-a bazat mai mult pe creşteri de taxe decât pe reforme ale cheltuielilor sau politici favorabile investiţiilor, iar obiectivele de privatizare au fost în mare parte ratate. „Cele trei instituţii” au insistat pe o ajustare fiscală excesivă şi rapidă, ignorând impactul asupra creşterii economice, ocupării forţei de muncă, coeziunii sociale, veniturilor fiscale şi asupra „efectului bulgăre de zăpadă” (diferenţa dintre rata nominală efectivă a dobânzii la datoria publică şi rata de creştere nominală a economiei, diferenţă care influenţează în mare măsură dinamica datoriei publice raportate la PIB).

Între 2008 şi 2016, Grecia a pierdut peste un sfert din PIB, rata şomajului a crescut cu 16 puncte procentuale, inegalităţile şi sărăcia au crescut semnificativ, investiţiile s-au prăbuşit, iar un exod masiv de forţă de muncă calificată (brain drain) a avut loc. Astfel, deşi stabilizarea macroeconomică şi repararea sectorului bancar au fost, în final, de succes, costurile în termeni de producţie pierdută, coeziune socială şi capital uman şi fizic pe termen lung au fost uriaşe.

3. Lecţii învăţate din criza grecească

Criza grecească oferă mai multe lecţii esenţiale pentru politica economică, guvernanţa zonei euro şi managementul crizelor.

În primul rând, asumarea politică şi credibilitatea contează. Populismul, polarizarea politică şi interesele de grup pot frâna reformele şi pot submina redresarea economică. Leadership-ul politic puternic, angajamentul instituţional şi cadrele de politici transparente sporesc încrederea investitorilor, a gospodăriilor şi a partenerilor internaţionali.

În al doilea rând, dezechilibrele fiscale şi externe trebuie corectate înainte de a deveni nesustenabile. Bazarea exclusivă pe criterii de convergenţă nominală, fără reforme structurale, poate ascunde vulnerabilităţi şi întârzia ajustările necesare. Statele membre care intră într-o uniune monetară trebuie să îşi consolideze instituţiile, guvernanţa şi competitivitatea structurală în paralel cu convergenţa fiscală. Competitivitatea costurilor cu forţa de muncă este necesară, dar nu suficientă pentru competitivitatea structurală.

În al treilea rând, politica fiscală trebuie să fie coerentă cu politica monetară. Obiectivul Consiliului guvernatorilor BCE este stabilitatea preţurilor, definită ca o rată a inflaţiei de 2% pe termen mediu. În anii anteriori crizei, politica fiscală internă a fost excesiv de expansionistă, generând inflaţie relativ ridicată, creşteri salariale peste productivitate şi cheltuieli ineficiente. Criteriile fiscale de la Maastricht aveau un scop clar, însă Grecia nu le-a respectat — iar costurile au fost semnificative. Din fericire, situaţia actuală este foarte diferită, guvernul realizând excedente primare importante.

În al patrulea rând, secvenţierea şi designul reformelor structurale sunt cruciale. Reformele care reduc excesiv salariile sau se concentrează prea mult pe un singur sector pot accentua recesiunea. Este esenţial un echilibru între consolidarea fiscală, reformele structurale care stimulează creşterea şi investiţiile publice. Capacitatea legislativă şi administrativă trebuie să fie suficientă pentru implementarea eficientă a reformelor. Experienţa Greciei a arătat că ajustarea prin „devalorizare internă” — reducerea salariilor şi a preţurilor în absenţa flexibilităţii cursului de schimb — este lentă şi costisitoare social, mai ales dacă nu este însoţită de reforme în pieţele de bunuri şi servicii şi politici care susţin investiţiile şi creşterea productivităţii.

În al cincilea rând, sectorul bancar necesită supraveghere atentă şi intervenţii timpurii, nu doar în timpul crizei, ci chiar înainte de izbucnirea acesteia. Eşecul în gestionarea timpurie a creditelor neperformante a prelungit recesiunea şi a slăbit capacitatea băncilor de a finanţa economia reală. O soluţie sistemică pentru activele problematice, implementată cât mai devreme şi susţinută de un cadru legal şi instituţional adecvat, este esenţială.

În al şaselea rând, arhitectura unei uniuni monetare influenţează modul de gestionare a crizelor. Lipsa mecanismelor eficiente de partajare a riscurilor, a instrumentelor de gestionare a crizelor şi a unei supravegheri coordonate în cadrul Uniunii Economice şi Monetare a amplificat dificultăţile Greciei. Intervenţia la timp a BCE, crearea Mecanismului European de Stabilitate (ESM), restructurarea datoriei publice şi condiţiile favorabile de refinanţare au fost esenţiale pentru a preveni un default dezordonat şi pentru a stabiliza sistemul.

În mod notabil, Grecia a beneficiat în cele din urmă de refinanţări ale datoriei în condiţii foarte avantajoase, ceea ce a generat un „efect bulgăre de zăpadă” favorabil, permiţând îmbunătăţirea raportului datorie/PIB, deoarece rata dobânzii a rămas sub rata de creştere a PIB pentru perioade îndelungate. În plus, derogarea BCE privind eligibilitatea obligaţiunilor guvernamentale greceşti ca garanţii a asigurat refinanţarea fără probleme a sistemului bancar în anii de criză — sprijin care nu a mai fost necesar după recâştigarea ratingului investment grade.

Mai larg, criza a demonstrat că uniunile monetare necesită cadre instituţionale solide, inclusiv mecanisme credibile de gestionare a crizelor, plasă de siguranţă financiară şi supraveghere coordonată pentru a preveni amplificarea şocurilor asimetrice.

În final, gestionarea crizelor necesită atât disciplină fiscală, cât şi sprijin pentru creşterea pe termen lung. Experienţa Greciei arată că programele de ajustare pot restabili echilibrul macroeconomic şi competitivitatea, dar cu costuri sociale ridicate. Politicile viitoare ar trebui să echilibreze obiectivele fiscale cu reforme structurale şi politici orientate spre creştere, pentru a reduce impactul social şi a accelera redresarea. Investiţiile publice ar trebui exceptate de la reducerile de cheltuieli, iar efectele asupra datoriei publice trebuie analizate împreună cu „efectul bulgăre de zăpadă”.

În concluzie, criza Greciei evidenţiază necesitatea unor instituţii solide, atât la nivel naţional, cât şi la nivelul UE, a unei guvernanţe eficiente, a unor politici fiscale prudente şi a unor reforme structurale cuprinzătoare. Combinaţia dintre slăbiciuni interne, lacune instituţionale, reforme întârziate şi şocuri externe a generat una dintre cele mai severe crize economice din istorie.

Cu toate acestea, răspunsul prin programele de ajustare a restabilit stabilitatea macroeconomică şi financiară, sustenabilitatea fiscală şi competitivitatea. O contribuţie importantă a fost adusă de Banca Greciei, prin acţiunile sale de menţinere a stabilităţii financiare, în special prin asigurarea lichidităţii şi rolul său în recapitalizarea, restructurarea şi consolidarea sectorului bancar.

Grecia a acţionat ca o „moaşă a istoriei”: criza grecească a determinat Europa să creeze noi instituţii şi să dobândească experienţa, atitudinea şi instrumentele necesare pentru gestionarea crizelor, care s-au dovedit utile ulterior, inclusiv în timpul pandemiei Covid-19.

4. Progresul, situaţia actuală şi perspectivele economiei greceşti, precum şi priorităţile de politică

Grecia a trecut printr-o transformare economică profundă în ultimii ani, devenind unul dintre cei mai performanţi actori din zona euro după peste un deceniu de criză şi ajustare structurală. Din 2019, creşterea PIB-ului Greciei a depăşit constant media zonei euro, readucând ţara pe o traiectorie de convergenţă către nivelurile de venit europene, după mulţi ani de divergenţă.

În 2025, PIB-ul real a crescut cu 2,1%, acelaşi nivel ca în 2024, semnificativ peste media zonei euro, care a fost de 1,4%.

Creşterea economică din 2025 a fost susţinută atât de consumul privat, cât şi de investiţii, care au contribuit cu 1,4, respectiv 1,5 puncte procentuale la creşterea economică. Exporturile nete au avut, de asemenea, o contribuţie pozitivă, adăugând 1,2 puncte procentuale, în condiţiile în care exporturile au crescut cu 1,7%, rezistând unui mediu extern nefavorabil.

Per ansamblu, consumul privat a crescut cu 2% în 2025, susţinut de performanţa puternică a pieţei muncii, în timp ce investiţiile au accelerat la 8,9%, în principal datorită finanţării din cadrul RRF (Mecanismul de Redresare şi Rezilienţă).

Perspectivele economiei greceşti rămân pozitive, în ciuda unor presiuni externe puternice.

Dacă conflictul din Orientul Mijlociu nu va dura mai mult de câteva săptămâni şi dacă preţurile energiei vor începe să scadă, creşterea PIB-ului real în 2026 este estimată a fi doar uşor sub nivelul din 2025 — 1,9% faţă de 2,1% — conform scenariului de bază al BCE din martie, depăşind din nou media zonei euro, estimată la 0,9%, ceea ce va susţine continuarea convergenţei către nivelurile de venit europene.

Principalul motor al creşterii este aşteptat să fie consumul, în timp ce investiţiile vor continua să aibă o contribuţie pozitivă. Pe termen scurt, investiţiile vor fi susţinute de resursele rămase disponibile din RRF.

Cel mai important, rezilienţa economiei greceşti nu se bazează pe stimulente pe termen scurt, ci pe fundamente solide: finanţe publice sănătoase, consum intern rezilient, o revenire puternică a investiţiilor susţinută de RRF şi performanţe excepţionale ale exporturilor — în special în turism, logistică, servicii digitale şi sectoare intensive în inovare, precum industria farmaceutică.

În acelaşi timp, piaţa muncii s-a consolidat, rata şomajului scăzând la o singură cifră pentru prima dată de la începutul crizei — 8,9% în 2025 — iar participarea la forţa de muncă a crescut. Exporturile se extind dincolo de turism către bunuri manufacturate cu valoare adăugată ridicată.

Creşterea veniturilor disponibile şi scăderea ratei sărăciei absolute (raportată la pragul de sărăcie ajustat la puterea de cumpărare din 2019) între 2019 şi 2023 arată că redresarea începe să se traducă şi în beneficii sociale, nu doar macroeconomice.

Guvernanţa macroeconomică a fost esenţială în recâştigarea încrederii internaţionale. Grecia continuă să genereze excedente bugetare primare solide şi chiar excedente bugetare totale, fără a reveni la politici fiscale restrictive, ci prin disciplină fiscală, îmbunătăţirea administrării fiscale şi combaterea fermă a evaziunii.

Datoria publică este pe o traiectorie descendentă ca procent din PIB, fiind estimată să ajungă la aproximativ 138% din PIB în 2026, susţinută de creşterea nominală robustă şi de condiţiile favorabile de finanţare. Politicile fiscale prudente au creat spaţiu pentru reduceri de taxe ţintite, protecţia gospodăriilor vulnerabile şi investiţii în digitalizare, tranziţie verde şi infrastructură — toate acestea în deplină conformitate cu regulile fiscale ale UE.

Agenţiile internaţionale de rating au reacţionat prin îmbunătăţirea ratingurilor suverane şi bancare, ceea ce a contribuit la atragerea de capital străin în activele greceşti.

Totuşi, mediul extern rămâne foarte fragil. Instabilitatea geopolitică şi o posibilă escaladare a războiului din Orientul Mijlociu, o nouă criză energetică generată de acest conflict, presiunile protecţioniste, incertitudinea politicilor economice, fragmentarea financiară şi schimbările climatice reprezintă riscuri semnificative în sens negativ.

Dacă războiul se prelungeşte, acesta va genera efecte de tip stagflaţionist — adică inflaţie mai ridicată şi creştere economică mai redusă. În acest scenariu, scenariul de bază al BCE nu va mai fi valabil, iar acelaşi lucru se va aplica şi scenariilor economice naţionale, inclusiv celui al Greciei.

Cu cât evoluţiile se vor îndepărta negativ de ipotezele scenariului de bază, în special în ceea ce priveşte preţurile energiei, cu atât inflaţia va fi mai mare şi creşterea economică mai slabă. Într-un astfel de context, deciziile de politică monetară vor fi ajustate corespunzător pentru a preveni efectele inflaţioniste de ordin secund.

Pe plan intern, anumite probleme moştenite din perioada crizei — precum nivelul ridicat al datoriei private, stocul de capital şi forţa de muncă reduse, presiunile demografice, participarea scăzută a femeilor şi tinerilor pe piaţa muncii, precum şi întârzierile în reformele judiciare şi administrative — rămân nerezolvate, în timp ce costurile locuinţelor continuă să apese tot mai mult asupra gospodăriilor.

În acest context, Grecia şi-a mutat accentul de la redresare la o fază de „accelerare strategică”. Obiectivul economic central al Greciei este acum asigurarea unei convergenţe reale pe termen lung cu zona euro, fără a recrea dezechilibrele macroeconomice din trecut. Realizarea acestui obiectiv necesită reducerea mai rapidă a decalajului de investiţii faţă de zona euro, susţinerea câştigurilor de productivitate prin investiţii în tehnologii noi, continuarea implementării reformelor, mobilizarea şi alocarea eficientă a resurselor interne, a fondurilor structurale ale UE şi a celor din RRF, precum şi atragerea investiţiilor străine directe, în special în sectoarele care produc bunuri şi servicii tranzacţionabile la nivel internaţional, într-o lume tot mai modelată de progresul tehnologic şi competiţia geopolitică.

Stabilitatea macroeconomică, fiscală şi financiară trebuie să rămână pilonul central. Respectarea strictă a regulilor UE şi reducerea accelerată a datoriei, inclusiv rambursarea anticipată a împrumutului din cadrul Greek Loan Facility (GLF), au fost şi continuă să fie esenţiale pentru menţinerea credibilităţii. Însă stabilitatea nu este suficientă. Strategia fiscală trebuie să devină în mod intrinsec orientată spre creştere, redirecţionând cheltuielile către infrastructură, educaţie, inovare şi sprijin demografic, în timp ce sistemul fiscal trebuie modernizat în continuare pentru a consolida competitivitatea şi echitatea.

Câmpul decisiv de luptă este mobilizarea investiţiilor. Utilizarea fondurilor rămase din RRF trebuie să fie rapidă şi eficientă, însă finanţarea externă nu este suficientă. Capitalul privat trebuie atras agresiv prin accelerarea proceselor de autorizare, dezvoltarea pieţelor de capital şi extinderea finanţării non-bancare — în timp ce economisirea privată trebuie stimulată prin consolidarea pilonilor de pensii cu capitalizare, oferirea de stimulente pentru reducerea deficitului de asigurare în faţa catastrofelor naturale şi îmbunătăţirea educaţiei financiare.

În final, Grecia trebuie să trateze tranziţiile verde şi digitală nu ca pe obligaţii, ci ca pe oportunităţi strategice de competitivitate. Accelerarea investiţiilor în energie regenerabilă, capacitate de reţea, interconectări, pregătire pentru inteligenţa artificială şi inovare în economia circulară este esenţială — la fel ca o schimbare de paradigmă în politica locuinţelor, de la subvenţii către reforme structurale pe partea de ofertă. Noua criză energetică este un semnal clar că Grecia trebuie să îşi intensifice eforturile pentru a reduce dependenţa de combustibili fosili (importaţi).

Dacă stabilitatea politică, responsabilitatea fiscală, stabilitatea financiară, credibilitatea instituţională şi ritmul reformelor sunt menţinute, Grecia are şansa nu doar să susţină redresarea, ci să intre într-o etapă caracterizată de un nivel permanent mai ridicat al investiţiilor, creştere a productivităţii şi rezilienţă economică.

5. Lecţiile pentru UE/EMU din criza grecească

Criza grecească a evidenţiat necesitatea esenţială a disciplinei fiscale în zona euro. De asemenea, a arătat că rigidităţile structurale trebuie eliminate pentru a stimula productivitatea şi investiţiile. Experienţa Greciei subliniază importanţa inovării, tranziţiei către tehnologii avansate, utilizării eficiente a fondurilor UE şi a investiţiilor străine directe, dezvoltării pieţelor de capital şi asigurării unei energii sigure şi accesibile pentru a consolida competitivitatea şi rezilienţa pe termen lung.

Totuşi, deşi Grecia şi celelalte state membre trebuie să rămână pe deplin angajate în reforme structurale, o strategie pur naţională nu mai este suficientă. Mediul global s-a schimbat dramatic în doar câţiva ani, odată cu creşterea fragmentării geopolitice, crizele energetice, conflictele armate, tensiunile comerciale, tarifele şi intensificarea competiţiei tehnologice între marile puteri.

Europa, în ansamblu, se confruntă acum cu un set larg de provocări — nu doar economice, ci şi tehnologice, de mediu, energetice şi de securitate. Devine din ce în ce mai clar că este necesară o strategie coerentă la nivel european, în linie cu direcţiile strategice reflectate în rapoarte recente de nivel înalt, precum raportul Letta privind aprofundarea pieţei unice şi eliminarea barierelor interne (încă semnificative) în calea comerţului cu bunuri şi servicii, precum şi raportul Draghi privind nevoile de investiţii, productivitatea şi competitivitatea Europei.

Doar prin acţiune coordonată la nivelul UE se pot reduce decalajele de productivitate şi inovare, se poate consolida rezilienţa şi se poate menţine autonomia strategică.

În acest sens, iniţiative recente ale UE, precum planul ReArm Europe şi programul Readiness 2030, precum şi „Busola competitivităţii” a Comisiei Europene şi Pactul pentru Industrie Curată, semnalează o schimbare majoră de politică către o politică industrială mai puternică şi orientată spre viitor, menită să stimuleze investiţiile în tehnologii noi şi inovare.

Aceste iniţiative sprijină o integrare mai profundă a pieţelor şi stimulează investiţiile la scară largă în tehnologii critice şi infrastructură, crescând astfel rezilienţa la şocuri externe. Finalizarea uniunii bancare — în special prin crearea unui sistem european de garantare a depozitelor — şi lansarea unei veritabile uniuni a economisirii şi investiţiilor ar reduce semnificativ fragmentarea financiară. 
Bazându-se pe succesul NextGenerationEU, emiterea unei cantităţi mai mari de datorie comună europeană ar putea cataliza investiţii transfrontaliere mai ridicate, ar consolida rolul internaţional al euro şi ar îmbunătăţi decisiv competitivitatea pe termen lung a Europei.

Este, fără îndoială, încurajator faptul că dezbaterea privind emiterea unei datorii comune europene suplimentare a avansat. Obiectivul nostru ar trebui să fie emiterea de datorie comună pentru a susţine scopuri europene comune, bine definite şi de mare importanţă, precum consolidarea apărării, energia verde şi investiţiile strategice. Acest lucru ar transmite un semnal clar că Europa se îndreaptă către o mai mare unitate, responsabilitate comună şi un viitor mai rezilient şi mai integrat.

În acelaşi timp, emiterea de datorie comună va consolida integrarea pieţelor financiare şi va aprofunda pieţele de capital. O ofertă mai mare de active sigure denominate în euro ar atrage investitori globali interesaţi să îşi diversifice portofoliile.

Un activ european sigur comun poate reprezenta un pas transformator pentru integrarea pieţelor, stabilitatea financiară şi rolul internaţional al euro. Totuşi, acesta nu trebuie să devină un substitut pentru cadrele fiscale naţionale solide. Obiectivul este de a completa disciplina naţională, nu de a o slăbi. Împrumutul comun poate asigura o gestionare fiscală prudentă, dacă este realizat într-un mod disciplinat şi credibil — cu condiţia să fie bazat pe reguli, orientat către scopuri clare şi ancorat instituţional.

Experienţa NextGenerationEU este relevantă în acest sens. Emiterea de obligaţiuni comune la scară largă a demonstrat că UE poate împrumuta colectiv în volume mari, poate construi o curbă de randamente lichidă şi poate atrage o cerere globală puternică — fără a submina responsabilitatea fiscală la nivel naţional.

În mod esenţial, finanţarea NGEU a fost legată de obiective europene clar definite, angajamente limitate în timp şi condiţionalităţi privind reformele. Această arhitectură a contribuit la reducerea riscului de hazard moral şi a crescut credibilitatea în pieţe.

Cererea pentru obligaţiuni suverane europene de înaltă calitate rămâne puternică, atât la nivel intern, cât şi internaţional. Acest lucru reflectă, în parte, excedentul structural de economisire din zona euro, o parte semnificativă a economiilor fiind în prezent investită în afara UE, din cauza ofertei limitate de titluri comune de înaltă calitate. Un activ european sigur bine conceput, emis în volume suficiente, ar putea absorbi această cerere, ar susţine funcţionarea pieţelor financiare şi ar contribui la finanţarea investiţiilor europene în domenii esenţiale.

Aceste dinamici sugerează că o extindere a emisiunii comune, cu condiţia să fie susţinută de prudenţă fiscală pe termen mediu, o strategie bine structurată şi o comunicare clară, ar putea fi absorbită cu uşurinţă de participanţii la piaţă.

Sunt încrezător că Europa poate transforma actualul impuls politic în acţiuni concrete. Escaladarea militară din Orientul Mijlociu şi criza energetică rezultată, indiferent de deznodământ, au pus din nou Europa — un mare importator net de energie — într-o poziţie dificilă, din cauza dependenţei de combustibili fosili importaţi.

Există două consideraţii esenţiale în acest context. În primul rând, într-un interval de doar câteva luni, au existat mai multe semnale de alarmă pentru factorii de decizie europeni că schimbările instituţionale sunt imperative. În al doilea rând, impulsul politic rezultat este esenţial. Transformarea acestuia în decizii concrete va necesita însă pregătire atentă, acţiuni coordonate şi un consens susţinut între statele membre.

Având în vedere contextul geopolitic, există o oportunitate clară de a accelera progresul. Prin prioritizarea celor mai importante măsuri de politică şi menţinerea impulsului politic în timp, această traiectorie pozitivă se poate traduce în rezultate concrete în anii următori.

Cât de importantă este transformarea acestui impuls în acţiuni? Cred că există un consens larg în Europa că viitorul nostru depinde de o schimbare majoră în direcţia strategică a continentului. Ceea ce este necesar acum este determinarea de a acţiona colectiv şi de a implementa reformele şi politicile care vor consolida rezilienţa şi competitivitatea Europei.